Anul trecut, conform unor statistici publicate de curând, muzica “veche” a revendicat 62% din totalul streamurilor audio din SUA și nici mai mult nici mai puțin decât 74% din totalul stream-urilor video.
Și uite-așa își ițește capul o întrebare întrebătoare: obsesia asta a caselor de discuri de a lansa noi artiști e oare un răspuns înțelept în ceea ce privește realitatea industriei muzicale moderne sau ar trebui ca majorii să dedice mult mai multe resurse muzicii care produce, de fapt, cei mai mulți bani?
Hartwig Masuch (din imaginea de mai sus), CEO al companiei BMG, s-a gândit foarte mult la trebușoara asta. Bossul companiei deținute de Bertelsmann nu-i nici pe departe un hulitor al A&R-ului ofensiv, mai ales după ce a firma pe care o conduce a lansat artiști precum Jack Savoretti (al 4-lea său album, “Written In Scars”, a debutat direct pe locul 13 în topul din UK), Max Giesinger (single-ul său, “80 Millionen” a primit discul de platină în Gemania, în 2016), Francesco Gabbani (câștigător al Festivalului San Remo 2017 și reprezentantul Italiei la Eurovision anul acesta cu piesa “Occidentali’s Karma“) plus artista ajunsă de curând star european LP.
Cu un catalog de publishing care depășește 1.9 milioane de drepturi de autor și cu un seif de înregistrări muzicale care conține masteruri foarte profitabile de la subsidiare precum Sanctuary, Mute și Vagrant, BMG își împarte resursele importante între vechii și noii artiști – punând ,cu mândrie, accent pe primii.
Discutând despre accentul pe care industria îl pune pe artiștii noi, Masuch vine și sugerează că mult prea des acțiunea asta provine din dorința de a ocupa un procent cât mai mare din topurile momentului, în loc să se bazeze pe adevăratele date financiare ale pieței.
Nenea ăsta zice așa: “Dacă îți canalizezi o parte atât de mare a capacităților și resurselor pe o parte atât de mică a tablouluii general, s-ar putea să dai cu piciorul unei mari oportunități. Noi estimăm că aproximativ 70% din (venitul global generat de – n. red.) Spotify vine din lansările de catalog. Dacă la asta se adaugă sumele incredibile generate de merch-ul de colecție cu preț premium – și felul în care tot catalogul este cel care domină vânzările de vinil – direcția de mers devine clară. Dacă adaugi la toate astea și lansările de albume noi ale monștrilor sacri, îți dai seama că ai în fața ta o parte semnificativă a pieței.”
De-asta BMG n-a avut niciodată un departament de “seniori”, ci a pus echipa sa principală de marketing să se ocupe de albume noi ale unor artiști vechi precum: Blink 182, Rick Astley, Janet Jackson și (coming soon) Blondie, A Perfect Circle, Texas, Nickelback, Kylie Minogue și Avril Lavigne. La numele astea nu v-am mai pus link-uri, ceea ce înseamnă că, dacă există artiști din ăștia de care n-ați auzit și vă dați profesioniști în industria muzicală, ați face bine să vă puneți cu urechea pe ei, că-s din ăia mari de tot.
Omul nostru îi dă mai departe: “Noi nu creăm departamente de ‘seniori’ pentru că, din punctul nostru de vedere, albumele lor noi sunt o progresie naturală a unei cariere de 10, 20, 30 de ani. Evident că al 35-lea album s-ar putea să nu fie la fel de popular ca albumul cu numărul doi, ăla de a scris istorie. Dar mi se pare absolut normal ca măcar să fim conștienți de faptul că ambele au fost create de același autor.”
Și ca să ne lămurim că omul nu vorbește aiurea, uite colea cum, conform celor mai recente rezultate financiare de la Vivendi, The Rolling Stones s-au clasat în Top 5 artiști UMG din punctul de vedere al veniturilor generate. Bătrânii au împărțit clasamentul ăsta împreună cu fragezi precum Justin Bieber și Drake în ciuda faptului ca albumul lor cel mai recent “Blue & Lonesome” a fost lansat abia în decembrie. Deci catalogul, bată-l să-l bată…
Hai s-o dăm pe comerț din ăla simplu! Citiți-o p-asta: conform Hits Daily Double (un top săptămânal al veniturilor generate de piesele muzicale), cele mai de succes 50 de piese pe piața americană generează (din streaming și download) vreo 3,5 milioane de parai pe săptămână. (Da, știu. Hai să nu comparăm, vă rog eu!) E, acu’, hai să ne gândim o clipită: cam câtă atenție, investiție și concentrare necesită single-urile astea, mai ales la o casă de discuri majoră?
La final vine poanta: conform cifrelor publicate de RIAA (UPeFeReu’ lor), înregistrările din SUA au generat 2,4 miliarde de dolari în prima jumătate a lui 2016. Fără publishing.
Extrapolând sumele la același interval de timp, topul ăla de 50 de piese ar genera doar 91 de milioane de dolari, adică 3,8% din veniturile totale ale pieței. WHADDAFUCK?!
Concluzia lui Masuch: “Dacă privești industria în ansamblul ei, focusarea corporațiilor pe talentul abia descoperit și care încă nu a dovedit nimic este total disproporționată față de rezultate. Și, ca o consecință logică, lipsa de respect și de efort manifestate față de artiștii pe care publicul a decis deja că îi iubește ar fi imposibil de înțeles în orice altă industrie.”
Ce zice omul ăsta are sens. Evident că artiștii noi sunt o parte vitală a industriei muzicale, pentru că ei pot, cu o investiție rezonabilă în A&R, să creeze cataloagele profitabile și durabile ale viitorului. Și da, evident că un artist consacrat se vinde singur de la un moment dat încolo. Că doar și ei au beneficiat de atenția și veniturile uriașe ale marilor lansări la vremea lor. Da, așa e. Dar oare câți dintre dinozaurii ăștia ar fi în stare să fie uriași, dacă li s-ar da un pic mai multă atenție? Și oare cât va mai dura până când majorii se vor tranforma în muzee de cataloage de bani născătoare, lăsând exclusiv A&R-ul de artiști noi în seama independenților proaspeți și însetați de sânge?
Pe mine vă rog să mă scuzați, în timp ce mă pregătesc să-mi desfac o bere. Oare de câte alte dovezi ale absurdității principiilor de bază ale actualei industrii muzicale mai e nevoie până când se trezește toată lumea din amorțire? Hai noroc!
sursa: Music Business Worldwide
