Recunosc că ideea articolului ăstuia mă bântuia de ceva vreme. Dar sunt fericit că am pus-o binișor la dospit o vreme, pentru că m-a ajutat foarte mult discuția pe care am moderat-o de curând la Mastering the Music Business 2.0 cu patru din cei mai importanți promoteri din România: Dragoș Chișcoci (Emagic), Dragoș Gurăroșie (BurgerFest, Bucharest Craft Beer Festival, Zaiafest și WhiskyFest), Dani Simion (Fratelli Group, Bucharest Street Food Festival), Teodor Negrea (ex-Electric Castle, Boiler Room, /Form Space).
Discuția de pe scenă a fost plină de tâlc, chiar dacă, pe ici pe colo, promoterii invitați au fost un pic tăioși. Noroc cu Dani Simion și cu Dragoș Gurăroșie, care au contrabalansat printr-un calm filosofic efervescența belicoasă a celorlalți. După vreo jumătate de oră de stat de vorbă am înțeles că oamenii ăștia erau supărați pentru niște motive cât se poate de reale. Mi-a rămas scrijelită în memorie o frază a lui Teodor, care a zis așa: “eu sunt un om care a investit o căruță de bani într-un loc sau într-un eveniment și nu am de gând să permit accesul pe scena mea unor artiști care nu au făcut o investiție comparabilă în propriul lor produs.”
Investiția de care vorbește Teodor implică întregul act artistic ce se produce pe scenă. De la instrumente și măiestria în a le mânui până la haine și profesionalismul echipei. Toate astea-s chestii care costă bani și timp. Ca să nu mai vorbim de promovare, de efortul susținut al artistului de a deveni din ce în ce mai cunoscut, de a avea din ce în ce mai mulți fani care să fie gata oricând să bage mâna în buzunar ca să-și vadă idolul/idolii pe scenă.
Publicul din România s-a îndrăgostit de câțiva ani încoace de festivaluri. Și, cum trendul a fost imediat amușinat de oameni de afaceri din industria muzicală sau din afara ei, avem acum, drăgăliță Doamne, festivaluri cu ghiotura. Nu-s multe alea care își permit headlineri străini și chiar și ele au mare nevoie de artiști români relevanți pentru publicul pe care organizatorii și-au propus să-l atragă.
Cuvintele cheie din fraza anterioară sunt “artiști relevanți”. Ce înseamnă parascovenia asta? Păi e foarte simplu, de fapt. Înseamnă să reușești un fapt simplu și de la sine înțeles prin alte părți ale lumii, dar aproape imposibil de conceput pe plaiurile noastre carpato-danubiano-pontice: să ai oameni care să-și dorească să plătească niște bani pentru a te vedea pe tine cântând. Sigur că e o cale puțin diferită față de arhi-bătătorita rută single – radio – tv – concerte în cluburi sau la evenimente cu acces gratuit. Pentru a putea deveni un “artist relevant” ai nevoie de răbdare și de muncă multă. Ba mai ai nevoie și de tărie de caracter pentru a-ți ține obrăjorul nepătat de “Zilele Icsuleștilor Vale”, emisiuni chiloțarde și alte farafastâcuri găunos-lucitoare. Tre’ să ai cele cinci perechi de cojones învelite în răbdare, necesare pentru a începe să cânți pe firfirei în cluburi unde încap trupa și încă 10 oameni și a reuși să te miști frumușel spre scene din ce în ce mai șmecheroase, devenind, în timp, din ce în ce mai bun la vrăjitoria aia de o faci matale.
Probabil că mulți din voi râdeți deja de mine. Probabil că vă semăn cu un nețesălat alcoolic care anunță Apocalipsa printre sughițuri de plâns și țuică. Dar hai să ne punem niște gheață pe gânduri și să încercăm să răspundem la următoarele întrebări:
- Ce faci dacă nu-ți intră 4 piese la rând pe radio?
- Cum poți aștepta respect pentru muzica ta de la niște oameni care n-au scos niciodată în mod direct vreo para chioară din portofel pentru ea sau pentru tine?
- Cum faci o carieră să dureze mai mult de un vremelnic trend, dacă oamenii consumă muzica ta în loc să o asculte?
Așa e, calea de la neica nimeni la headliner de festival e lungă și grea. Dar credeți-mă pe cuvânt când vă spun că aveți șanse mai mari să reușiți să vă vedeți visul cu ochii dacă o apucați pe drumul ăsta, decât dacă scopul vostru în viață este să vă auziți piesulica la radio. Motivul cel mai evident: aveți mai multe ocazii să vă prindeți repejor unde și de ce greșiți, ce e de îndreptat, ameliorat sau abandonat. Sigur, o cale nu o exclude pe cealaltă. Ba dimpotrivă, se ajută reciproc. Eu mă refer aici la scopul primordial, pe care trebuie să vi-l fixați în scăfârlie.
Artiști precum Subcarpați (în imaginea de mai sus), Golan, Șuie Paparude, CTC, Robin and The Backstabbers, byron, Alternosfera, Vița de Vie sunt priviți ca un soi de specie dubioasă, a cărei evoluție nu interesează pe nimeni. Cu toate astea, taman pe ei ar trebui să îi studiem, să îi imităm (nu din punct de vedere muzical). Pentru că ei au cântări și fani indiferent de trendul care e pe radio, pentru că ei sunt stăpânii propriei lor muzici, iar fanii lor găsesc absolut normal gestul de a vârî mâna în portofel pentru a vedea un concert, a cumpăra merch, a-și sprijini în orice fel artistul preferat.
Concluzia articolului ăstuia este aceeași cu a discuției de pe scena MMB: sunt extrem de puțini headlineri români. Cerere pe piață există. Ce-ați zice dacă ar fi și asta muzicală o industrie normală măcar o dată-n veac. Semne bune sunt. Există oameni care au înțeles trendul și își modelează artiștii de care se ocupă în sensul cel bun. Există artiști total independenți, pe care i-am cunoscut la MMB și care m-au încântat atât prin muzica pe care au cântat-o la showcase-uri, cât și prin gândirea sănătoasă și realistă pe care o au în legătură cu cariera lor. Dar mai e mult până departe.
sursa foto: iconcert (Daniel Robert Dinu), Anca și Adrian Coleașă
