Rara despărțire

anca mitroi

Mulțumesc Anca Mitroi pentru permisiunea de a-ți folosi fotografia. Site-ul ei îl găsiți aici.

Străvezie se simțea în fața lui. De parcă-i putea ghici gândurile încă înainte de a se naște în propria ei minte. Străvezie și zâmbitoare i s-a dat cu totul, fără frică, fără priviri înapoi. Străvezie se simțea și acum. Transparentă ca una din multele sticle goale care nu erau ale ei și care zăceau peste tot în casă. La fel ca o sticlă, și ea părea să deformeze realitatea din jurul ei într-un mod grotesc, pentru că privirea lui, deși părea să n-o vadă, se încețoșa un pic atunci când trecea peste ea. De parcă acolo unde trupul ei se așeza între el și orice altă bucată de lume era un abur enervant, ca o vremelnică și urâcioasă ceață.

Nu mai schimbau vorbe. Și le aruncau. Când nu era furie mocnită, era iarnă în conversațiile lor. O iarnă seacă, în care pământul uscat și înghețat, tare ca piatra, nu catadicsește să se dea la o parte nici cât de-un mormânt. Lacrimile și țipetele dispăruseră de mult timp. Cam odată cu ultimele spasme de pasiune dintre ei. Pe când încă le păsa. Pe când încă vedeau unul în celălalt și altceva în afara de un sac de carne și oase în care se adunaseră prea multe vise spulberate, prea multe promisiuni năclăite în învinuiri, prea multe acceptări scrâșnite, prea multe sacrificii neluate în seamă.

Nu-și erau unul altuia străini. Se cunoșteau perfect. Fiecare privire, fiecare ridicare din sprânceană, fiecare înțepătură fusese disecată și examinată cu detașare în anii în care s-au pândit în loc să se iubească. Cine greșise primul? Cine încetase să mai fie fericit și nu strigase după ajutor? De ce era ea acum invizibilă pentru el și de ce ei nici măcar nu-i mai păsa dacă ochii lui se înfiorau pofticioși la vederea altor trupuri de femeie? Cine avea mai multe motive să-l urască pe celălalt? Toate întrebările astea se învârtiseră o vreme prin mintea fiecăruia din doi ca un stol de corbi, fără să găsească puterea de a deveni cuvinte. Poate atunci ar mai fi salvat ceva. Dar corbii orbiseră subit în zbor și se îndepărtaseră bezmetici, turbați de furie și frică. Între ei nu se spusese niciodată tot. Păstraseră grijulii taina ce-i îndepărta încet. Fiecare o ferecase adânc în suflet, într-un colț nemișcat de unde putuse să crească liniștită, înfometată, hăpăind pe nemestecate bucăți întregi de fericire.

S-a trezit înainte să sune ceasul. Ca de obicei. Fără să știe de ce, se uitase la mâinile ei și se îngrozise. Erau, fără îndoială, ale ei. Așa cum le cunoștea. Cu o cicatrice veche pe degetul mic, o zdrelitură făcută de ghidonul bicicletei care refuzase să încapă între dud și peretele din spate al blocului 2. Erau, deci, mâinile ei. Dar erau îmbătrânite, zgâriate, rănite, mușcate, bătute, învinețite. Nu o dureau deloc. Rănile, deși nevindecate, nu erau proaspete. Erau acolo pentru că ea refuzase să-și mai privească sufletul de prea mult timp. Nici în oglindă nu se mai văzuse cu adevărat. Pe inelarul mâinii ei stângi stăteau amândouă verighetele lor. Ca o acuzație stăteau. Grele, reci și nemișcate. Le recunoștea, dar nu simțea că i-ar mai aparține în vreun fel. Nu a scos niciun sunet. Nu s-a speriat deloc. Înțelegea. Fără să aprindă lumina, s-a ridicat din patul unde el dormea încă și s-a dus în baie. S-a dezbrăcat de tot. S-a spălat încet, meticulos pe față. Apoi, fără să deschidă ochii, a întins mâna după prosop și și-a înfundat fața în el ca într-o iertare părintească.  A stat astfel preț de câteva clipe, respirându-și încetișor propriul aer.

Când a ridicat ochii spre imaginea ei reflectată de oglinda din baie a fost pentru prima oară în mulți ani când s-a văzut. S-a privit îndelung în ochi, căutându-se. Sub tristețe și indiferență, s-a găsit. S-a zărit doar o clipă. O fracțiune de secundă în care privirea ei a fost cea de demult. Curată, directă, puternică, sinceră. Apoi, încet, și-a ridicat mâinile în dreptul oglinzii. Rănile nu mai erau acolo. Nici nu fuseseră vreodată. Avea o singură verighetă pe deget. Spatele i se îndrepta, ochii căutau și găseau frumusețea unui trup prea neîmbrățișat, în timp ce buzele i se curbau într-un zâmbet de care îi fusese tare dor. Era zâmbetul ei.

După ce a terminat de făcut duș, și-a îmbrăcat halatul de baie și a ieșit. El se trezise. Se uita, ca de obicei, la știrile dimineții care de fapt erau știrile de aseară. La care se mai uitaseră o dată. Orice, doar să nu fie nevoiți să stea de vorbă mai mult decât era strict necesar. Privirea lui nu s-a clintit nici măcar un milimetru când a auzit ușa de la baie. La fel făcuse și ea în alte dimineți, în care rolurile erau inversate. Fără să schimbe o vorbă, ea a pus de cafea. El s-a ridicat greoi și s-a dus, târșâindu-și picioarele și căscând zgomotos, spre baie. Când el a ieșit, ea era deja îmbrăcată și se machia. Când el s-a îmbrăcat, ea, turnând cafeaua în cești, l-a privit pentru prima oară. Scurt. Ca o fulgerare. Își făcuse minute întregi curaj să îl privească. Îi era teribil de frică să nu cumva să găsească încă un motiv să tacă. Să amâne. La fel de frică îi era și pentru că s-ar putea să nu mai găsească niciun motiv.

Când l-a privit el era aplecat. Își incheia șireturile de la pantofi. I-a văzut ceafa, umerii, spatele arcuit. Apoi și-a mutat ochii și a așteptat cu răsuflarea tăiată să simtă ceva. Orice. Nu era nici urmă de frică. Poate un strop de părere de rău.

– Am să plec azi. De tot.

El s-a ridicat. Oare ușurarea din privire era doar a spatelui care se îndrepta? Îl privea în ochi, atentă la orice tresărire a lui. A văzut cum, preț de o clipă și un pic, și-a cântărit opțiunile. Apoi ochii lui s-au fixat într-ai ei și au rămas acolo multă vreme, citind cu nesaț în sufletul pe care ea i-l arăta întreg după prea mulți ani. Bărbatul din el poate că ar fi vrut să se smiorcăie un pic. Să facă o scenă. Dar abia când, după acele secunde în care au comunicat din nou, el a clipit, a zâmbit și i-a răspuns cu un „da” simplu și atotcuprinzător, ea a înțeles de ce l-a iubit. De ce s-au iubit.

Și-au mai zâmbit o dată. Apoi el, lăsându-și cafeaua neatinsă, și-a pus încet haina și a plecat. Totul în liniște, de parcă s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva. La fel a închis și ușa după el, încetișor. Lacrima lui era în ochii ei, la fel cum a ei era într-ai lui. A fost pentru ultima oară când au împărțit ceva.