Taică-meu îmi spunea mereu cât de mult îi place lui umorul englezesc, iar eu nu înțelegeam de unde până unde. Abia mult mai târziu am înțeles că el îl știa din cărți, iar eu din filme. Abia după ce am citit îndeajuns de mult am înțeles că (și din punctul ăsta de vedere) semăn cu tata. Nu-i nimic pe lume mai fin, mai ascuțit și mai surprinzător decât umorul oamenilor ăstora de peste Mânecă. Iar una din cele mai de seamă calități pe care le are hazul lor este că este cel mai des îndreptat spre sine. Autoironia dulce-amăruie e prezentă până și în trecutul roz și romanțat pe care îl evocă o autobiografie. Am sesizat treaba asta atât la Eric Clapton, care e mai mult sincer decât haios, cât și la Rod, care e fix ca o sticlă de șampanie pe care o desfaci la 10 dimineața într-o zi în care n-ai nimic altceva de făcut.
Rod Stewart a cântat cu The Faces. Nu știu dacă ați ascultat trupa asta, da’ înainte să-i puneți lui Moș Stewart eticheta de Pop Popster, vă rog eu băgați o ureche. Nu-s ei Yardbirds sau Cream, da’ nu-s nici pe departe de lepădat. Și, ce-i cel mai important, sunt rock! Rock din ăla adolescentin și nedat la rindea, făcut să fie cântat pe scenă, nu ascultat în sufragerie.
Cariera lui, dependența de sex și de cocaină, relația cu familia, toate-s privite de Rod Stewart cu îngăduința și relaxarea omului împăcat cu sine. Și cum, în afară de satisfacția tabloidă a cunoașterii vieții unui mare artist, fiecare astfel de carte citită ar trebui să ne învețe și ceva despre muzică și industria din jurul ei, am să vă spun că lucrul cel mai important pe care l-am băgat eu la tărtăcuță de aici a fost ăsta: după ce a cântat într-o trupă, nu există solist pe lume care să-și trateze instrumentiștii altfel decât ca pe frații săi, chiar dacă ei sunt niște mercernari tocmiți pentru câteva concerte.
Dar eu vă recomand să citiți “Rod – The Autobiography” nu doar pentru că e o carte “de industrie”, ci mai ales pentru că e savuroasă. E genul de carte care cred că ar putea convinge un om să se apuce de citit la modul general.
Din câte am văzut eu, nici cartea asta nu s-a tradus în limba română. Dar, pe Kindle, o puteți găsi aici.
Citatele mele preferate din “Rod – The Autobiography” sunt:*
“Trebuia să vorbești frumos la telefon în anii ’40 și ’50. Aparatul de telefon însuși îți cerea asta.”
“Atât de la un loc era toată treaba în anii ăia: cam în orice moment, aproape toată lumea care urma să devină importantă (în industria muzicală, n. trad.) era adunată în același loc.”
“Cântai pentru că îți plăcea atunci, în minutul ăla, și orice altceva se mai întâmpla era un bonus.”
“Ce-ți trebuie cu adevărat e un manager care să te sfătuiască dacă ar trebui sau nu să semnezi contractul cu managerul tău.”
“Să urci ca să intri într-un club e pur și simplu greșit. Istoria e plină de cadavre de cluburi care s-au închis doar pentru că n-au fost prevăzătoare și nu și-au găsit locul într-o pivniță, așa cum a poruncit Dumnezeu.”
“Dar este și o bătălie de a opri măsura succesului să-ți întunece mintea. Fiecare om care are succes în muzică pierde bătălia asta din timp în timp.”
“Joe Smith, mare șef la Warner Bros, mi-a spus atunci când am semnat contractul meu solo cu compania lui: ‘Dacă reziști 10 ani în industria asta, o să reziști o veșnicie.'”
“Alana mă convinsese să merg cu ea la consiliere de câteva ori, atunci când relația dintre noi nu funcționa, dar n-am prea văzut rezultate durabile din treaba asta. Pentru mine, era un fel de mâncare chinezească, foarte sățioasă când o mănânci, dar după o oră te apucă iar foamea. Pe de altă parte, eu sunt englez. Noi nu mergem la psiholog. Noi bem o ceașcă de ceai tare, mâncăm fursecuri și zâmbim rar.”
“Dacă ai fost solistul unei trupe de rock n’ roll, sunt foarte puține lucruri pe care să le poți face după aia care au șansa să îți ofere aceeași satisfacție profesională.”
*traducerea îmi aparține
