Romanii de export

Am scris de nenumarate ori despre orele pe care le petrec in masina. La un moment dat in viata mea, conduceam mult timp singur. De un an si jumatate situatia asta s-a schimbat si il am alaturi pe Olix, care, de ceva vreme incoace, se iubeste cu Ioana. Ei doi si “calutul meu cel alb” sunt personajele cu care imi petrec cea mai mare parte din viata. Pe asfalt, in cluburi, in hoteluri. La drum lung, insa, se mai intampla ca tovarasii mei de kilometri sa mai si adoarma. Si atunci, pentru ca vorba e bun tovaras la cale lunga, las Radio Romania Actualitati sa mearga in surdina, ascultand interviuri cu folcloristi, rapoarte de macroeconomie, ora armatei, analize politice, teatru, stiri, meciuri… ma rog.. orice.

Uite-asa am dat, la un moment dat, prin nu mai stiu ce colt de tara, peste un interviu cu Gabriel Liiceanu. Spre deosebire de taica-meu, care nu-l inghite de nicio culoare, eu n-am nimic cu omul. Poate doar un pic de invidie ca, deh, a fost totusi elevul lui Noica. Ma rog… sa revenim la interviu. Intr-un limbaj cam pretios, poate putin prea afectat, Liiceanu a tratat mai multe teme cu nonsalanta si elasticitate intelectuala. La un moment dat, insa, raspunzand  unui ascultator, dl. Liiceanu a spus ceva care m-a lovit precum un ciomag ciobanesc in moalele scafarliei.

Ascultatorul in cauza era un artist care strangea semnaturi pentru aducerea ramasitelor lui Constantin Brancusi in tara si incerca sa-si convinga interlocutorul de justetea si temeritatea actului sau. Deloc impresionat, Liiceanu i-a replicat acid, dar politicos, cu urmatoarele argumente:

– Constantin Brancusi nu a fost dat afara din Romania. El a plecat de buna-voie. Oare, daca i s-ar da posibilitatea sa raspunda, ar vrea el sa se intoarca?

– In loc sa ne smulgem parul din cap plangandu-ne marile valori pierdute, n-ar fi oare mai profitabil pentru noi sa ne intrebam de ce orice roman care a ajuns mondial a reusit aceasta performanta de-abia dupa ce si-a parasit tara natala?

Probabil ca au mai fost si alte argumente. Dar eu m-am oprit la asta si am avut urmatorul proces de gandire. In primul rand am incercat sa-l contrazic printr-un exemplu. Cel mai aproape am ajuns cu Eminescu si Grigorescu. Sa reunoastem ca ei au depasit, oarecum, granitele patriei. Dar n-au facut-o in niciun caz asa cum au reusit Ionescu, Brancusi, Cioran, Eliade, Hagi. Avem cu siguranta valori nationale ramase intre Tisa, Prut, Dunare si Marea Neagra, care au reusit sa-si exporte numele cu oarece succes in domeniul lor de activitate. Dar unul care sa fi reusit sa ajunga pe buzele oricui, din orice colt de lume… eu n-am gasit. Nu spun ca nu exista, pentru ca nu sunt nici pe departe o enciclopedie ambulanta. Pretind insa ca, daca nu l-am gasit imediat, nu e chiar usor de gasit.

De ce sa se intample asta? Oare noi, prin structura noastra bascalioasa si autodistructiv-balcanica, reusim sa ne omoram valorile inainte ca ele sa infloreasca pe deplin? Oare orice dorinta de avantare spre orice inaltimi este legata cu lanturi groase de “glia stramoseasca” astfel incat nu are acces decat pana la o altitudine demna de Ceahlau, dar derizorie din punct de vedere al Everestului? Oare oamenii destepti, care si-au aproximat corect propria valoare, si-au dat cu totii seama ca in locul asta n-au nicio sansa sa faca vreodata ceva?

E buna intrebarea, domnule Liiceanu. Va marturisesc ca m-a facut sa imi privesc pasaportul mai cu drag. Si sa incep sa vad cu alti ochi inversunarea cu care parintii mei imi pompau educatie cu ghiotura in ideea ca voi pleca si eu din tara. Nu ca sa devin un “mondial”, Doamne fereste. Ca au avut grija cercopitecii sa-si asume si titulatura asta. Doar acum avem “Mondiali” din Ferentari pan’ la Strehaia. Nu. Sa plec ca sa ajung intr-un loc in care nu se gasesc atatea foarfeci pentru aripi, unde ai o sansa, unde lumea se inclina respectuos in fata valorii, nu ca sa ia piatra si sa o arunce cu invidie, ci ca sa-i faca loc sa urce mai departe.

Stiu ca strugurii-s acri si ca din partea asta a gardului, pe partea cealalta umbla cainii cu covrigi in coada. Dar eu la asta m-am gandit, la drum de seara, in timp ce Olix si Ioana faceau nani linistiti, iar calutul alb manca tacticos kilometru dupa kilometru din soselele eternei si fascinantei Romanii.