Sabotage

afis sabotage

Și uite-așa se făcu, nu știu exact cum, că mă apuc să scriu din nou aici, după o prea lungă pauză, despre un film prost. Ca să-mi mai potolesc aprigele mustrări de conștiință, care îmi dădeau ghionturi din ce în ce mai nemiloase, mi-am notat o sumedenie de subiecte de articol din care unele jur că sunt zemoase. Dar pentru că, după coșcogea întrerupere, buricele degetelor nu mai dansează la fel de natural pe taste, sunt mulțumit întrucâtva să mă reapuc de scris în varianta light, despre o producție cinematografică pe care cu siguranță că n-am fi văzut-o pe ecran dacă nu era și Herr Arnold printre actori.

L-am văzut împreună cu un foarte bun prieten, mare mâncău de filme și el, într-una din serile alea în care „mergem la un film” înseamnă că ne postăm la coadă și, când ne vine rândul, întrebăm care e primul film care începe și, dacă nu l-am văzut, e cu „șo pe el”! Înarmați cu popcornul regulamentar, ne dădeam cu presupusul cam cât de varză poate fi filmul la care tocmai ne cumpăraserăm bilete. Niciunul din noi nu nutrea cine știe ce speranțe întru plăcut gâdilici cinefil.  E, măcar din punctul ăsta de vedere „Sabotage” ne-a întrecut orice așteptări.

Scene de acțiune (că doar pentru astea ai avea o urmă de motiv să dai banii pe bilet): nimic impresionant; adică nu-s varză, dar nici îndeajuns de tari încât sa te facă să vrei să ierți varzomania totală a restului. Joc actoricesc: n-avem așa ceva. Scenariu: acel gen de deznodământ ales doar pentru că nu corespunde cu niciuna din așteptările pe care le poți avea, dar fără să aibă vreo urmă de sprijin logic în restul acțiunii. Umor: au fost vreo câteva faze la care recunosc că am simțit că mi se ridică un pic colțurile gurii și ca reacție la o replică, nu doar a batjocură. Regie: idem ca la jocul actoricesc.

Pe scurt: Arnold a pierdut tot în viață și conduce o șleahtă de rebeli care fac treabă bună în a prinde dealeri de droguri, dar nu prea țin seama de nicio lege sau ordine. La un moment dat ei se hotărăsc să-și tragă un ban grămadă dintr-o captură… Și de-acolo se-mpute treaba grav de tot. Finalul este atât de neverosimil de îți vine să le zici de dulce scribilor care te-au ținut în scaun atâta vreme doar ca să te ia la mișto pe final.

Deci nu.