Salman Rushdie – „Grimus”

Pentru cei care isi obosesc de obicei ochii cu blogul meu nu e nicio noutate ca sunt mare fan Salman Rushdie. Pentru neofiti, tocmai m-am folosit de un ieftin tertip pentru a le strecura in constiinta bucatica asta de informatie. Nu mai stiu exact cate carti am citit de el. Sigur nu toate. Sa tot fie vreo 2-3 pe care le vanez prin librarii si le pastrez ca pe o sticla de vin bun, de deschis la ocazii speciale.

grimus-coperta

Grimus este primul lui roman. Citindu-l acum, cand sunt deja foarte obisnuit cu felul lui de-a povesti, n-a fost cea mai buna idee. Grimus e o carte de povesti. Un basm utopic, in care prea-plinul de fantezie al unui autor mult prea tanar ca sa se stapaneasca se revarsa in fiecare rand. Cartea este plina de simboluri precum o draperie indiana, intoarse, inversate, anagramate, in oglinda, combinate, multi-culturale. Povestea este cea a vietii fara de moarte, insa nu neaparat si a tineretii fara batranete. Dupa ce beau un elixir dat de un negutator ambulant misterios, tot felul de oameni capata nemurirea. Dupa secole de viata, plictisiti in dimensiunea lor originara, primesc bucurosi oferta de a calatori in alta parte, intr-un loc in care toti sunt nemuritori. Acolo, intr-un microcosmos ciudat, o insula in mijlocul pustiului, functioneaza o societate ciudata, aflata de fapt la cheremul lui Grimus (anagrama pentru Simurg – un soi de pasare Phoenix), singurul care a reusit sa dezlege misterul calatoriei intre dimensiuni.

Stiu ca povestit asa, pare un roman SF. Este insa mult mai mult decat un basm frumos. Ironia sociala fina a lui Rushdie se face simtita din plin inca de la prima carte. Sentimentul de alienare prezent la Rushdie isi gaseste un inceput genialoid intre nemuritori, straini de ei insisi, straini unii de altii, straini peste tot.