Salman Rushdie – „Versetele satanice”

Am citit cateva carti de-ale lui inainte sa ajung la cartea care a insemnat condamnarea lui la moarte de catre fundamentalistii islamici. Imi place Rushdie pentru ca este tot ce mi-am putut vreodata imagina despre India, fara sa fi fost niciodata acolo. Aglomerat, greoi cateodata, plin de veselia silita a filmelor de la Bollywood. Asta la suprafata. Pe dedesubt insa, mesajele sunt clare ca oglinzile venetiene, taioase ca sabiile teutonilor si incarcate de simboluri ca o poezie a lui Novalis. Relationezi direct cu el, fara sa fie nevoie sa-ti spui la fiecare cateva pagini ca da, e vorba de un autor asiatic…

Versetele satanice reprezinta o carte de joc. Totul are un dublu-opus. Fiecare personaj, fiecare intamplare, fiecare viziune si fiecare moarte isi gaseste la un moment dat dublul complementar. Totul incepe cu cei doi actori: Gibreel Farishta si Saladin Chamcha. Unul inger al lui Dumnezeu, indian pana in maduva oaselor, plin de succes si schizofrenic, altul parsiv ca un demon, renegandu-si indianismul, mereu la marginea ratarii si transformat exterior intr-un Shaitan scarbos. Universurile celor doi prind sa se intrepatrunda, sa se intoarca, sa se rasuceasca, mereu in opozitie si mereu atrase unul de celalalt, intr-un dans nebunesc in care te vezi atras fara putinta de scapare.

Nu este nici pe departe o carte care sa loveasca mortal in credinta musulmana. Este, pe de alta parte, o carte religioasa. Singurul lucru pe Rushdie care il loveste sistematic, cateodata razand, cateodata plin de furie este fanatismul. Restul se poate aranja. Conceptie orientala demna de perne moi si narghilele, dar cat se poate de moderna.

Faptul ca Saladin, cel cu coarne si copite despicate, sfarseste primind iertarea parinteasca, acceptarea conditiei sale de indian si o sansa la o viata noua, in timp ce Gibreel, arhanghelul lui Dumnezeu, sfarseste pacatuind suprem prin sinucidere, dupa ce a ucis-o pe femeia pe care o iubea din cel mai omenesc pacat dintre toate, gelozia, te face sa te intrebi, ancestral si metafizic: cine-i cine pana la urma.

Este o carte pe care atunci cand o voi reciti sunt sigur ca voi avea exact acelasi sentiment ca atunci cand descopar lucruri noi in pozele vechi din albumele familiei pe care le-am vazut deja de atatea ori.

    1. Silent enigma 14 iulie 2008
    2. danfintescu 14 iulie 2008
    3. Monica 14 iulie 2008
    4. Monica 14 iulie 2008
    5. cristina karma 14 iulie 2008
    6. danfintescu 14 iulie 2008
    7. ADeea 14 iulie 2008
    8. ADeea 14 iulie 2008
    9. ADeea 14 iulie 2008
    10. Anemari 14 iulie 2008
    11. cristina karma 15 iulie 2008
    12. danfintescu 15 iulie 2008
    13. ADeea 15 iulie 2008
    14. ADeea 15 iulie 2008
    15. ADeea 15 iulie 2008
    16. cristina karma 15 iulie 2008
    17. portocala 8 decembrie 2008
    18. danfintescu 9 decembrie 2008
    19. portocala 12 decembrie 2008
    20. danfintescu 12 decembrie 2008

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.