“Iau trei blugi cu mine si-ti zambesc”, “mi-am luat haina si-am plecat”, “mergea fluierand cu mainile la spate si buzunarele goale”. Astea sunt doar cateva fraze pe care le intalnim in carti, filme, piese de teatru sau cantece.
Am oprit motorul. Imi iau cele doua telefoane, castile, portofelul, tocul ochelarilor de vedere, vraful de chei (de la casa, de la birou, de la ei mei de-acasa, de la lockerul de la radio etc), cardul de acces in parcare, cardul de acces in cladire, scot cheia din contact si o iau si pe aia.
Am 31 de ani. E clar ca vremea in care stateam cate doua luni in cort, pe plaja, in 2 mai, a trecut. Atunci aveam 3-4 tricouri, o pereche de blugi pe care din cand in cand ii spalam in mare, o pereche de tenisi pe care nu-i purtam cu zilele. Din cand in cand aveam niste bani in buzunar. Cand imi trimiteau ai mei, prin posta, suma convenita din chenzina lor. Dar stresul asta cu banii din buzunar il rezolvam repede. Aveam datorii si prieteni. O data la cateva zile faceam rost de monede ca sa sun acasa. Asta daca mergeau telefoanele publice. Noaptea era cel mai bine sa sun. Atunci era coada mai mica. In timpul zilei era cald si aglomerat.
Nu este un post de midlife crisis. Ci doar unul in care stau si ma intreb ce s-a intamplat intre timp? Pentru ca nu doar eu, la 31 de ani, sunt aidoma lui Rambo cand pleaca in misiune. Asa suntem toti. Avem un bagaj fara de care existenta noastra nu prea mai poate fi conceputa. Am devenit catarii propriului nostru progres. Avem mai multe telefoane mobile “ca-i mai ieftin asa”, avem carduri la mai multe banci “c-asa ne-a impins viata”, avem chei de la intrarea in bloc, in boxa, in casa (cel putin 2), de la cutia postala “c-asa-i mai sigur”, avem carduri de reducere la magazine in care intram de 5 ori pe an, avem carduri de fidelitate, de membru… Mintile ne sunt pline de parole la mail, la conturi de facebook, de blog, de twitter, de retea, de cont de user, parole de la carduri de credit, de debit, coduri de intrare in bloc, de logare, PIN, PUK. Avem date de capitalizare, rate, calcule, ore de intalnire, durate, distante pe care daca nu le tinem minte nu supravietuim. Cifrele de la 1 la 9 ne joaca prin creier in tot felul de combinatii vitale.
Si-atunci nu-i normal sa fim siliti sa cautam romantismul prin unghere, sa avem nevoie de rabdare ca sa dibuim ca mai simtim ceva pentru orice? Atunci cand neuronii nostri sunt prea ocupati sa tina minte toate informatiile de care avem nevoie ca sa existam, nu-i normal sa nu prea mai avem energie sa devenim creativi cu propriile noastre vieti?
Desi incepea scena de batalie finala acoperit de arme, pana si Rambo ajungea intotdeauna sa se bata, la sfarsit de tot, cu mainile goale, la bustul gol. Dupa cum arata viata noastra, noi mai avem mult pana la scena finala a ultimei batalii.
ai foarte mare dreptate in tot cea ce spui, respectele mele !
si sper sa ma scuzi k o sa te intreb ceva ce nu are legatura cu cele de mai sus sau are dar subliminal, cum te-ai simti la bistrita?
imi ce scuze inca odata daca am gresit sau am deranjat cu acest coment pe cineva si va doresc sanatate si fericire alaturi de cei dragi!
Unii dintre noi isi mai cauta romantismul in muzica. Simt o mandrie tampa in a spune ca eu inca il mai gasesc.
Poate ca ar trebui, sau ar fi misto ca incerci, just for the record, sa faci si tu chestia asta. Din postura de persoana cu notorietate in radioul din RO. Dincolo de un job obositor, ingramadit intre drumuri, check-in si check-out-uri la hotel si being a MC.
Cele bune 🙂
Nu mai bine ai un cod/parola pe care o folosesti peste tot ca sa nu o uiti? Dar stii ca, daca folosesti foarte des un lucru, iti intra in minte si nu trebuie sa te gandesti apoi oare ce cod e aici sau ce parola am acolo? Dar daca nu reusesti nicicum sa le retii, le notezi pe undeva, dar tot codat ca sa nu le descopere cineva…deci, pana la urma, tot la cifrele de la 0 la 9 ajungem 🙂
1 card, 2 adrese de mail, un blog, cheile de la casa si atat, daca as putea as renunta la card
Odata cu varsta creste si “bagajul”!
And that would be my worst fear : ca incep sa “ma” pierd printre lucruri care formeaza viata de zi cu zi si totusi…nu prea par The Life, ca mi-am automatizat eu-l pe care speram sa-l pastrez mereu autentic.
Sper sa ai o vacanta caaaaat mai placuta 🙂
Trist si foarte adevarat post. Gandeste-te, totusi, ca toti ne vom adapta la conditiile astea de viata si ca vom gasi timp si pentru preocuparile umane.
Eu inca nu inteleg la ce mi-ar folosi un cont pe facebook sau pe twitter. Am unul pe hi5, lasat in paragina. Am ramas fara messenger (pe care nu il reinstalez din comoditate) si tot bine imi e. Si am inceput sa ma gandesc serios sa nu mai raspund chiar la orice apel pe telefon sau chiar sa-l mai inchid din cand in cand, nu sa-l dau pe silent (macar cand mananc, cand am concert, cand dorm…). Toate cheile si cardurile de acces sunt prinse la un loc. Inevitabil mi-am memorat datele din buletin.
Deci, cand plec de acasa, iau cheile, telefonul si niste bani.Si inca sunt departe de 31 de ani.
Cam asa arata o zi oarecare din viata noastra, la vasta asta (si eu am tot varsta ta). Dar sa nu uitam ca exista concedii — ok, acum pe criza poate nu ne permitem dar zic in general — pe care daca le planificam bine, putem sa ne bucuram de lucruri minunate. Doru are si el dreptate cu muzica.
Eu cred ca toate acele lucruri de care zici, carduri si chei, sunt un mijloc si nu un scop in sine. Sigur, pt unii banii si promotiile au devenit un mod de viata, dar eu vreau sa zic ca depinde de fiecare sa isi fixeze niste teluri in viata, inclusiv mici bucurii, pentru care aceasta povara stressanta sa merite. Altfel simti ca muncesti degeaba, ca intr-adevar, era mai bine cand erai boem si rebel. Eu nu m-as intoarce la acel cort descris de tine, pentru ca simt ca acum pot visa in mod realist la lucruri la care atunci nu puteam, iar asta inseamna progres. Desigur, platim un pret…
O sa las in comm pe langa subiect:”Dane ar cam trebui sa mai mergi la sala,scuze dar arati de parca ai fi fost insarcinat”…
@Ionut-Gabriel: iti pot spune eu ca s-a simtit extraordinar. Asta mi-a spus sambata dupa ce mai condusese 800km pana la Targoviste 😀
@Daniela: E mult mai usor cu o singura parola la tot. Pe de alta parte, cand ti-o descopera cineva esti complet vulnerabil.
@Iepurasul Isteric: Tu faci parte din cei norocosi…
@Sirg: Ai multa dreptate, dar sunt sigur ca el tot s-ar intoarce la cortul ala 🙂