Scriem, dar scriem degeaba.

A existat o vreme cand a sti sa scrii si sa citesti era un privilegiu care te scotea din multime si te transforma intr-un soi de vraci. Pana si expresia, in romaneste, e plina de miez: “stie carte”. Apoi, odata cu binecuvantarea alfabetizarii, scrisul s-a banalizat… s-a bagatelizat. Acum toata lumea putea folosi aceasta metoda prin care fragmente de gandire puteau ajunge mult mai aproape de posteritate. Cu toate astea, timp de mai multe secole, scrisul si cititul au ramas actiuni oarecum elitiste.

Erau oameni care, in toata viata lor, in afara de ce erau obligati sa scrie in scoala, nu puneau unealta de buchisit pe hartie, pergament, tabla sau orice alt obiect inscriptibil. Iar de citit, in afara de cele cateva vederi si scrisori pe care le primeai intr-o viata, nu erau decat articole de ziar si carti. Carevasazica, desi toata lumea, teoretic, se putea folosi de limbajul scris pentru a comunica, “a scrie” ramanea o profesie tipica pentru cativa, iar “a citi” un obicei specific celor din patura educational superioara a societatii.

Exista si un dezechilibru considerabil intre “a scrie” si “a citi”. Toti oamenii citeau mult mai mult decat scriau. Inteleptii biblioteci intregi, oamenii normali cateva sute de carti, plebea… o adeverinta, un articol de ziar. Pana si cele mai simple metode de comunicare, scrisorile, erau prilejuri de emotii, de cateva ciorne scrise , taiate si rescrise, pentru ca, in cele din urma, pe curat, sa apara cea mai buna varianta a scrierii de care era in stare autorul respectiv. Carevasazica scrisul inseamna truda, cazna, reprezenta un efort de care, in cele din urma, trebuia sa fii multumit, daca nu mandru. Si ma refer acum si aici la scrisul ca nevoie, nu ca profesie.

Pana si elevii, pe bancile scolilor, atunci cand copiau un comentariu dintr-o carte, o faceau caligrafiind fiecare litera si fiecare semn de punctuatie de mana. La final, mana durea, tamplele zvacneau, amintind de noptile albe ale calugarilor copisti din vechime.

Asezati-va comod pe scaune, pentru ca tin sa va anunt ca asta a fost doar introducerea. Ca doar nu o sa scriu un post doar preaslavind scrisul de odinioara. Nu si nu! Ajung imediat si la prezent. Cine ma cunoaste, stie ca nu am o opinie prea buna despre contemporaneitate. Un intelept al carui nume l-am uitat spunea ca “The golden age was never the present age.” Ma inclin respectuos si zic:

SMS, mail, gtalk, messenger, facebook chat, twitter, mirc, msn messenger, bbm, whats app, copy/paste, bloguri, statusuri, crawl, burtiera… si oare cate alte metode de comunicare scrisa moderne refuza sa mi se iteasca in mintea-mi obosita la ora asta din noapte? Ce inseamna asta? Pai inseamna ca, fata de bunicii nostri, noi scriem si citim de zeci, poate sute de ori mai mult. In esenta… asta ar fi un lucru bun. Doar ca, asumandu-mi platitudinea pieptis, cantitatea nu inseamna deloc calitate. Ba chiar dimpotriva.

Scriem atat de mult, incat ni se pare o mare inventie sa scutim o litera scriind “k” in loc de “ca”. Citim atat de mult, incat ochii ne aluneca automat in diagonala, in loc sa parcurga, cuminti, un rand intreg de la stanga la dreapta. Conteaza CE ai de comunicat, catusi de putin felul CUM o faci. Suntem gata sa iertam greseli de gramatica, limba de lemn nu ne mai lasa aschii in retina, stilul schiop este cel mai bun prieten al nostru. Citim mai mult decat strabunii. Cu toate astea, a citi o carte a devenit un lucru atat de exotic… cam la fel cu a face bunjee jumping agatat de Arcul de Triumf. Poate exagerez putin…

Cuvintele, la fel ca speciile pe cale de disparitie, se golesc de viata. De fapt.. noi sugem viata din ele fara niciun fel de pofta de mancare. O facem pur si simplu pentru ca ele, cuvintele, nu mai inseamna nimic pentru noi.

Asa ca… va rog eu frumos. Macar din cand in cand… puneti mana pe o carte si cititi! Sau faceti in asa fel incat sa scrieti de dragul de a scrie frumos. Dati viata cuvintelor din voi. Faceti-le sa traiasca. Uitati-va la ele cat sunt de frumoase si cat de mult bine va pot face.