Seven Pounds – si toate triste

Atunci cand primesti o mana la poker, faci cartile pachet, astfel incat doar una sa fie vizibila si le ridici spre tine. Frumusetea jocului consta in a le fila, astfel incat doiarul de trefla, la care te uiti mai intai si care nu inseamna absolut nimic, sa devina treptat, pe masura ce descoperi inca trei doiari la tine in mana, motiv de castig. Asa e filmul asta. Incepe cu un Ben Thomas brutal, care face misto de un Ezra (Woody Harrelson – genial actor, intr-un rol cat un degetar in filmul de fata) orb, amabil pana la umilinta.

Nu intelegi nimic altceva din ce se intampla. Iar urmatoarea piesa din puzzle care iti este asezata in fata ochilor e din celalalt colt al tabloului. Care prinde contur si incet-incet se transforma intr-o poveste siropoasa si tragica. Nu e foarte originala povestea. Nici modul de expunere nu este foarte original. Cu toate astea, Seven Pounds este un film bun. Pentru ca, fara sa-si propuna sa revolutioneze in vreun fel cinematografia mondiala, isi atinge scopul. Emotioneaza. E un flm trist pana in maduva peliculei. E un film trist chiar si atunci cand se fac gaguri. Iar tristetea absoluta este la fel de greu de obtinut ca si umorul absolut.

Evident ca este un film bun si datorita lui Will Smith. Nu multa alta lume ar fi putut face rolul asta atat de bine. Si apropo de actori tipologizati de vreun rol jucat… Baiatu’ asta merita sa dai cu clopu’ in sus in fata evolutiei lui ca actor. Va mai aduceti aminte de The Fresh Prince of Bel Air sau de usurelele MIB-uri? Ei bine, Will Smith nu e omul sa bata pasul pe loc. Si de-asta sunt eu fanul lui. Pe cine altcineva as mai fi vazut in rolul lui? Pe Jim Carrey, bineinteles.