STANDARDELE DUBLE ALE YOUTUBE PUN SARE PE RANA INDUSTRIEI MUZICALE

“E o aiureală totală faptul că o melodie are nevoie de 1000 de stream-uri pentru ca artiștii să câștige 1 dolar pe Youtube, în timp ce servicii ca Spotify îi plătesc cu 7 dolari sau chiar mai mult pentru același număr de stream-uri.”

Piața muzicală americană a înregistrat venituri al căror procent de creștere a fost format din două cifre pentru prima dată în aproape 20 ani. Ar fi de așteptat ca directorul RIAA (v-am mai zis: e UPFeReu’ lor) Cary Sherman, să explodeze de fericire. În schimb, el înjură aprig oportunitățile pierdute.

În conformitate cu cifrele anterioare, Sherman aduce în discuție cercetări recente care sugerează că 1000 de stream-uri pe Apple Music sunt echivalente cu vreo 13 dolari pentru creatori. Asta înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât cu 1,200% mai mult față de ce plătește YouTube pentru o audiență echivalentă. O mie două sute la sută!!!!

Deși, în acest context, “echivalent” este un termen controversat. La fel ca și referința lui Sherman cu privire la plata Youtube în comparație cu Apple și Spotify la un număr egal de stream-uri. Despre asta v-am mai povestit atunci când v-am prezentat punctul de vedere al boss-ului cel mare de la Believe Digital, acum câteva săptămâni.

În trecut, Google a respins violent această juxtapunere, considerând ca este absolut ilogică. Compania declara acum aproape un an: “Să ne compari cu alte servicii de streaming exclusiv audio pe bază de abonament este ca și cum ai aduna mere cu rulmenți.” YouTube susține că industria muzicală ar trebui să aprecieze (a se citi să tacă și să-nghită) contribuția lor – și să nu se mai plângă aiurea de un standard dublu nedrept.

E, treaba asta începe să pută a exagerare abia dacă privești problema din alt punct de vedere. YouTube pare să uite cu cât de puțin plătește  deținătorii de drepturi muzicale, în timp ce ar face orice îi stă în putință ca giganții televiziunii americane să fie ghiftuiți cum trebuie.

S-o luăm cătinel, băbește. Cu puțin timp în urmă, Google/Alphabet a anunțat mult așteptata lansare a serviciului YouTube TV. Prezentat ca un serviciu de ”televiziune live proiectat pentru generația YouTube”, el oferă posibilitatea de a înregistra și a revedea conținut video premium printr-un DVR nelimitat bazat pe cloud. Pe românește, asta înseamnă că dai niște bănișori băiețeilor și fetițelor de la YouTube și nu mai depinzi de ora difuzării niciunui meci, film, serial sau buletin de știri. Ți se înregistrează tot în cloud, iar tu poți vedea ce vrei, când vrei, de pe orice device vrei, de câte ori vrei. Tare, nu?

În urmatoarele luni, Youtube TV va oferi abonaților acces la show-uri de succes de la 21st Century Fox, NBC Universal și Disney (care a zămislit ABC și ESPN). Fix la fel ca Apple Music, Youtube TV este o platformă de entertainment ambițioasă, bazată pe abonamente și licențiată de mai mulți deținători de drepturi. Adică fix ca Apple Music, Youtube se așteaptă ca oamenii să plătească pentru acest serviciu. Pentru a obține acces la Youtube Tv și show-urile celor de la ABC, CBS și Fox – abonații trebuie să scoată din buzunar suma de 35 de dolari pe lună. Cu banii ăștia ai 6 conturi (practic, un pachet de familie).

Cum ar trebui să reacționeze casele de discuri majore când ginesc prețu’ ăsta?

Păăăi…

În prezentarea pompoasă pe care Google a făcut-o serviciului Youtube TV pe blogul oficial al YouTube zice așa: ”Spre deosebire de conținutul video online, oamenii nu se pot uita la TV când vor, cum vor, pe orice fel de ecran, fără niciun fel de obligații.”

Aceasta este o recunoaștere clară – de fapt, o apreciere servilă – a valorii proprietăților intelectuale ale deținătorilor de drepturi. Să fim serioși! Fanii muzicii nu sunt obișnuiți ca Google sau YouTube să le spună ce nu pot avea ei ”gratis”.

”Obligațiile” la care se referă Youtube sunt financiare – cunoscute sub formă de abonamente plătite pentru pachetele TV care oferă canale multiple și/sau platforme individuale on demand, cum ar fi Netflix, HBO NOW sau Disney Life (în afară de Netflix, nu vă deranjați; nici Now și nici Life nu-s ăveilăbăl în țara noastră de pirați).

În continuarea prezentării corporației YouTube TV, Google zice așa: „Pentru a realiza acest obiectiv, am colaborat îndeaproape cu rețelele și afiliații care ne sunt parteneri pentru a aduce televiziunea în prezent.” Având în vedere situația actuală, deținătorii de drepturi din industria muzicală nu ar avea nicio șansă să audă același ton plin de respect din partea YouTube.

Dovadă suplimentară: ia încearcă mătăluță să localizezi un episod încărcat neoficial pe YouTube al unui serial precum Empire (FOX). Nu prea poți. E tabu.

Și atunci de ce oare se ploconește în halul ăsta YouTube în fața marilor jucători de pe piața americană de TV, în timp ce majorilor din muzică le dă cu tifla cu atitudinea de „ne doare-n cot de cei care uploadează muzică fără copyright”?

Anul trecut, într-un articol pe blogul Guardian, Cristophe Muller, boss la YouTube pe parteneriate muzicale internaționale, a argumentat cazul YouTube pe ideea că, în loc să-l compare cu Spotify, lumea ar face mai bine să-l plaseze în aceeași specie cu radioul tradițional. Care, nu știu dacă sunteți la curent, dar în America le plătește deținătorilor de drepturi rădăcina pătrată din canci.

„Ca și radioul, YouTube generază cea mai mare parte a veniturilor sale din publicitate”, a continuat argumentația lui Muller. „Spre deosebire de radio, noi plătim o mare parte din banii pe care îi încasăm din publicitate industriei muzicale. Radioul, care reprezintă 25% din consumul total de muzică (și asta doar în SUA), și care generează aproximativ 35 de miliarde de dolari anual din publicitate, nu plătește niciun cent din banii ăștia către artiști și casele de discuri într-o țară ca SUA. În țări precum Marea Britanie sau Franța, unde radioul plătește drepturi, noi plătim un procent cam de două ori mai mare.”

Ceea ce i-a convenit lui Muller să uite e că, pentru a asculta o piesă licențiată (sau aproape licențiată) pe YouTube, userul îi tastează numele într-o bară de căutare înainte de a apăsa „play” de câte ori dorește. Fix în momentul în care își dorește. Oricum își dorește. La cerere. On demand.

Ăsta, din orice punct de vedere ai privi problema, nu e deloc același lucru cu ascultatul radioului tradițional, unde trebuie să aștepți ca un DJ/playlist manager să selecteze și să difuzeze o piesă.

Iar YouTube n-are cum să nu știe treaba asta. Deci praf în ochi. Doar că acum, când praful pare să n-ajungă decât pe corneea industriei muzicale, în timp ce ochii televiziunilor au parte de tratament special, s-ar putea să iasă niscaiva scântei.

sursa: Music Business Worldwide

sursa imagini: Hypebot