Numa’ ce-am scris un articol despre cât de tare mi se bucură pipoțica de cinefil atunci când găsesc rulând in cinematografe filme generația 2014 create pe vechiul calapod, ăla în care nu doar efectele și corsajele contau, ci mai era și niscaiva mesaj, oleacă dramatism, niște lacrimi bărbătești de lacrimi femeiești născătoare… Ce să mai, tot tacâmul! Evident că mi-e pipoțica subiectivă, că doar e a mea. Dar parcă prea uitaserăm că mergem la cinema ca să ne și emoționăm puțin, nu doar să ne minunăm de efecte, explozii și nuri.
De data asta avem toate motivele din lume să ne așezăm liniștiți pe scaun, fără riscul de a fi dezamăgiți. Când Robert Duvall împarte scena cu Robert Downey Jr. chiar nu prea are ce să iasă prost. Și nu iese. Dimpotrivă. Iese bine de tot. Cu sevă, cu replica plină, cărnoasă, cu actorie așa cum ar trebui să fie, cum îmi aduc eu aminte de pe vremea când toceam cele 6-7 filme de pe casetele VHS de care reușiseră ai mei să facă rost.
N-are rost să suflu nicio vorbă despre ce se întâmplă în timpul filmului. Vă zic doar că e o piesă bună de teatru, filmată bine, cu o lumină pusă excelent, regizat de un David Dobkin la al cărui bio fie nu m-am uitat eu cum trebuie, fie nu s-ar fi așteptat nimeni să țină în frâu coșcogea drama. Actorii principali sunt atât de mari și forțoși încât reușesc să eclipseze performanțele, de altfel admirabile, ale iubitei din copilărie Vera Farmiga (operată și frumoasă) și Billy Bob Thornton (care nu-i în niciun caz de ici de colea).
Există și niște găuri în cașcaval. Mai bine zis gaură, că una îți intră mai abitir în ochi: Jeremy Strong l-a studiat cam prea tare pe Dustin Hofman în Rainman pentru rolul lui de autist. Nici ăia de l-au îmbrăcat n-au studiat alt personaj, ceea ce face asemănarea cu atât mai evidentă.
E al doilea film foarte bun pe care l-am văzut anul acesta, în decurs de doar câteva săptămâni. Mai că nu-mi vine să cred. Film de avut acasă și de revăzut din când în când.
