Nu știu dacă e o doar un feeling de-al meu sau o realitate, dar de ceva vreme încoace am impresia că orice film de acțiune cu un buget cât de cât acceptabil și fără actori mari în distribuție este din start gândit în cel puțin trei părți. Iar mecanismul funcționează așa: pompăm o halcă mare de buget în reclamă, scenariu și efecte la primul episod, creăm un public care abia așteaptă să vadă continuarea, pe care public îl luăm apoi binișor la mișto cu filme din ce în ce mai pe genunchi făcute pe măsură ce seria avansează în episoade. Oare mă duc eu cu capul și văd teorii ale conspirației de a-ți băga mâna-n buzunar cu japca și aici? Parcă nu prea-mi vine-a crede c-ar fi doar imaginația mea.
Dar destul despre generalități, pentru că ăsta-i primul episod al seriei, carevasăzică e bun și am despre ce povesti. Ce e foarte tare la scenariul acestei prime părți este că rămâi nelămurit pân’ la final. Nu știi neam de ce-s copilașii ăia închiși acolo. Chestie care îți dă un subiect de conversație pe drumul spre ieșirea din cinema, ba poate chiar mai mult un pic. E spre Hunger Games toată treaba, doar că aci tot ceea ce ține de boșii jocului, de ăia care chiar știu despre ce e vorba, e păstrat în cel mai mare secret, iar ăștia micii umblă blambeci dintr-o parte într-alta fără măcar să-și dea seama că au trecut la următorul nivel.
Dylan O’Brian, adică principalu’ face treabă bună și îi prevăd un viitor frumușel în breaslă, asta dacă nu cumva se întâmplă să pățească precum Frodo și atâția alții cu rolul vieții ștanțat prea adânc pe carieră. Ea, Kaya Scodelario, deși pe jumătate braziliancă, este o frumusețe britanică tipică. Da, există și englezoaice frumoase. Zău! Doar că sunt atât de puține încât nu sunt vizibile cu ochiul liber, probabil.
Eu recunosc: deși am ginit conspirația, voi merge și la episodul doi al Labirintului.
