Eu nu am atipit in viata mea la un film in cinematograf. Niciodata, oricat de prost ar fi fost filmul. Pana cand am dat cu nasul de monumentalitatea despre care am de gand sa scriu aci. Bine, hai sa fiu sincer si sa recunosc ca eram peste masura de in urma cu somnul si ca filmul a inceput la o ora destul de tarzie. In plus, nu cred sa fi fost “out” mai mult de 2-3 secunde pe repriza de atipeala.
Booon! Carevasazica avem un subiect beton: al Doilea Razboi Mondial, opere de arta, un pluton multi-national de experti in arta, miscarea de rezistenta, nemti hapsani, Hitler megaloman… Ce sa mai, cam tot ce vrei! Avem si o distributie geniala: George Clooney, Matt Damon, Bill Murray, Cate Blanchett, John Goodman. Oamenii astia n-au cum sa dea prost intr-un film pentru ca pur si simplu au adunat prea mult praf de stele in carierele lor ca sa nu stie cum sa se scoata din orice situatie. Cu subiect bun si actori de prima mana nu prea ai cum s-o dai in bara, asa-i? Ei, io-te ca ai! Da’ ce zic eu in bara?! Pe langa bara, dincolo de tribune, mingea sutata de dom’ scenarist-regizor-actor Clooney salta gratioasa pana o loveste in capul “imbasmalat” (nu sariti, ca stiu ca nu exista cuvantul asta!) pe tanti care vinde seminte haaaat la intrarea in stadion.
Io n-am priceput foarte exact daca baietii astia de-i face el gasca sunt hoti sau pur si simplu experti in arta. Ca de adunat, ii aduna ca-n Ocean’s Eleven. Da’ cazier nu par sa aiba. N-am priceput nici daca ei sunt o gasca in adevaratul sens al cuvantului, pentru ca relatiile dintre ei n-apuca nici macar sa fie vag schitate, ca se si despart in grupuri si grupulete care actioneaza fiecare in alta parte. N-apuci sa te prinzi de mare lucru ca si moare unul, dar moartea lui te lasa pe tine, spectatorul, cam rece. Nu umbla la cazanul cu lacrimi deloc-deloc.
Ce n-am mai inteles este cum de oamenii astia, iubitori si specialisti in arta, puteau sa fie atat de stapaniti in momentul in care fie descopereau pesteri cu comori ascunse de nazisti, comori constand in cele mai faimoase picturi si sculpturi ale omenirii, fie dadeau peste cenusa a ceea ce nemtii apucasera sa distruga cu aruncatoarele de flacari, cenusa care provenea tot din capodopere ale omului. Pai orice iubitor de arta si-ar fi smuls parul din cap, ar fi injurat, ar fi luat tabloul salvat in brate, ar fi dantuit de fericire la salvare si ar fi bocit profesionist la gasirea resturilor carbonizate. Astia nu. Intra, arunca o privire, listeaza scurt cateva nume ale scolii flamande si ale Renasterii italiene, dupa care isi vad de treaba. Da’ feeling, ioc!
Are musiu Clooney oleaca de monolog la un moment dat in care ne lamureste ca, daca se distrug marile opere de arta ale omenirii, ne va fi destul de greu sa ne regasim esenta odata razbelul terminat. Dar e prea putin. De fapt, cam asta e problema: intre trairile pe care Monuments Men ar trebui sa le nasca in sufletul platitor de bilet al publicului spectator si acel suflet propriu-zis exista un geam de protectie mai securizat decat ala de desparte surasul Giocondei de hoardele de turisti.
Domnu’ George, sa nu ne fie cu banat, insa eu pe matale te stimez extrem de mult ca actor. Esti bun, dom’le, ce sa mai?! Da’ nu vrei dumneata sa te limitezi la lucrurile la care te pricepi si sa-i lasi pe altii sa scrie si sa regizeze? Pe bune, acuma… Daca niciunul dintre actorii care au acceptat sa joace cu tine in film, din prietenie ma gandesc, n-au avut cojones sa-ti zica, iti spun eu, aici, in romaneste, ca sigur ai sa citesti si ai sa pricepi: ramai actor si iti va fi mult mai bine!
