Timpul cu genunchiul

start reset

Îndesăm în orele fiecărei zile o mulțime de acțiuni. Facem asta cel puțin ipotetic, mințindu-ne că vom reuși să le facem pe toate cu ajutorul a tot felul de device-uri care, vezi Doamne, ne-ar ajuta să ne optimizăm timpul. Adevărul este însa că, oricâte gadget-uri ne-am cumpăra, ziua tot 24 de ore are.

Ne trebuie să vorbim cu niște oameni. Aceiași. Cei care ne sunt aproape și față de care ne putem lepăda toate straturile de măști cu același oftat de ușurare fericită cu care ne prăbușim frânți de oboseală seara pe canapea, la noi acasă. Avem nevoie, poate mai mult decât orice, să pierdem în fiecare zi puțin timp. Să luăm niște minute cu care să-i facem cinste creierului. Să-l lăsăm să se bălăcească în amorțeala unui joc cretin sau să desenăm un maimuțoi speriat pe un colț de draft de contract sau, poate, să privim pur și simplu în gol preț de câteva minute. Ne plac lucruri: să facem puzzle, să jucăm bridge, să mergem la teatru, la sală, să conducem noaptea… Acele fleacuri care ne lipesc zâmbete de buze.

Și mai sunt niște lucruri. Altele. Pe care trebuie să le facem. Să învățăm, să muncim, să socializăm. Cu cât mai multe lucruri care trebuie făcute facem, cu atât mai multe apar și ne trag de mânecă. Și ni se pare că urcăm spre un loc de unde vom putea, în sfârșit, să facem fix ce vrem noi, când vrem noi. Dar urcarea-i doar o rotire smintită într-un cerc care ne strânge din ce în ce mai tare în brațe reci și slinoase. Pentru că ne încrâncenăm să înfundăm în cele 24 de ore ale fiecărei zile cât mai multe acțiuni, zbârnâim, harnici ca niște furnicuțe, zâmbind încrezători viitorului luminos de belșug și relaxare ce va negreșit să vină. Și cu cât mai multe lucruri care trebuie făcute facem, cu atât timpul cu care ne făceam cinste nouă înșine se reduce. Câteodată, la capătul unei zile, constatăm uimiți că suntem la capătul puterilor și n-am reușit sa ne ducem nici pe departe la capăt taskurile care păreau foarte atent organizate, așa cum pluteau ele azi dimineață în cristalele lichide ale ecranului agendei noastre electronice. Și atunci optimismul motivațional ce ne este pompat zilnic în creier întru dulce și supusă sclavie își face treaba conștiincios și rapid: amânăm, reprogramăm, optimizăm totul astfel încât mâine să fim mai buni și mai eficienți. Și ce sacrificăm? Timpul nostru cu noi.

Iar ochii care nu se văd se uită. Când ne așteptăm mai puțin, de obicei siliți de împrejurări, dupa o vreme în care am bâzâit cuminței învârtindu-ne rotița ce ne-a fost repartizată, se întâmplă să avem un moment liber cu care să nu știm ce să facem. Pentru că omul ăla care ne privește din oglindă e un străin. Nu! Nu sunt eu ăla. Eu ieșeam cu băieții la meci, eu înotam, eu petreceam dimineți la teatrul de păpuși împreună cu fiica mea, eu citeam, eu scriam. Băiatul ăsta care a început să încărunțească, de-și privește ceasul și smartphone-ul un pic cam des… Ăsta nu-s eu. Eu aveam un suflet care voia lucruri. Oare de cât timp a tăcut? Oare mai e acolo?

Am depășit vârsta lui “Fuck the System!”. Nu zic să vă aruncați carierele în aer și să zburdați fericiți prin parcuri. Vă povestesc doar despre o greșeală pe care eu am făcut-o și pe care nu am de gând să o repet. Niciodată nu voi mai uita cine sunt și de ce am nevoie în viață pentru a rămâne eu însumi.