Triștii muzicanți

Ați fost vreodată atenți la chermeze cât de puțini oameni dansează zâmbind? Pe mine la o astfel de ocazie m-a izbit prima dată masa de fețe serioase, imobile până la absurd. Românii dansează cu o gravitate atentă, de parcă și-ar calcula impozitele. Am regăsit diferite variante ale acestei seriozități în cluburi, la concerte, la party-uri de firmă. Dansăm, deși fețele noastre exprimă o seriozitate care ar lăsa loc unei singure concluzii: o facem din obligație, că doar n-o să plecăm de la nuntă fără să fi dansat măcar un pic.

Dansul este una din cele mai elocvente metode de a-ți exprima sentimentele, trăirile, intențiile. Prin dans se pot provoca erotismul, iubirea, frica, râsul, dar nu prea îmi vine a crede că a existat vreun dans care avea drept unică menire iscarea unei plictiseli serioase și concentrate.

Meseria m-a ajutat să am material didactic căcălău Maria Ta, pentru a-mi aprofunda studiul și a găsi posibilele cauze pentru această aparentă jenă de a arăta lumii că te distrezi cu adevărat în niște locuri și cu niște prilejuri special concepute în acest scop. În afară de teama noastră aproape genetică de ridicol și de ieșire din normele pe care societatea le acceptă în general, cred că am mai găsit un răspuns. L-am găsit pe scenă.

Faceți bine și aruncați un ochi spre omul sau spre grupul de oameni dinspre care vine muzica. Veți vedea că, de cele mai multe ori, ei sunt serioși, gravi, plictisiți, fără chef. De la lăutari, DJ, backing vocals la o trupă de coveruri și până la trupa din spatele celui mai de succes artist mainstream, toată lumea se ferește ca dracu’ de tămâie să arate că se distrează. Cei mai mulți afișează o mină plictisită, obosită, adeseori buhăită de prea multe “evenimente” la rând. Despre DJ și MC am mai povestit într-un alt articol, care a generat multe păruieli. La fel și despre animatoarele de club.

Azi mă voi referi la o categorie specifică de instrumentiști: band-ul din spatele unui artist mainstream. Fac asta pentru că, de vreo câțiva ani încoace, există un fel de trend. Dom’le, orice fel de artist din ăsta difuzat la radiourile comerciale care emite pretenții de “divizia A”, musai să aibă band. N-ai band, nu ești ok. Asta, într-un fel, e bine. Pentru că uite-așa ajung și tinerii care au studiat instrumente în viață să câștige niște bani. Într-alt fel e rău. Rău de tot.

Să cânți cu instrumentiști pe scenă nu e ușor deloc. Să sudezi din punct de vedere muzical un grup de oameni care n-au mai cântat niciodată împreună e un proces delicat, care necesită mult timp, răbdare, repetiții și noroc. Pentru ca un solist vocal să se obișnuiască, după ani buni de cântat cu CD-ul și, poate, niște dansatori, să cânte cu instrumentiști, hă hăăă, neicușorule, tre’ să curgă ceva apă pe Dunăre. E normal, de fapt, să fie așa. E greu să te obișnuiești cu ideea că piesele își pot schimba structura pe scenă, că poți face poante cu oamenii de lângă tine, că pot exista momente magice de improvizație sau solo-uri de instrument.

Cântatul cu trupă adună oamenii pentru că este un moment de magie. Urechile și mințile publicului profan sunt vrăjite de capacitatea unor oameni de a face niște obiecte și vocile lor să sune atât de armonios împreună. Ei pentru asta vin: să fie vrăjiți. Chiar dacă nu plătesc bilet de intrare, ei fac efortul de a ieși din casă, de a-și modifica programul lor obișnuit, pentru a vedea un spectacol. Ce primesc în schimb de la foarte mulți dintre artiștii noștri “cu band” e un fel de repetiție cu public,  mai ales din punctul de vedere al atitudinii de pe scenă.

Cei mai mulți instrumentiști sunt consumatori și generatori de muzică “elevată”. Carevasăzică disprețuiesc profund și iremediabil mainstream-ul. Foarte mulți au ajuns să cânte hiturile de la radio pe scenă dintr-un singur motiv: foame de bani. Trupa lor de acid-funk-jazz sau de doom-death-metal atmosferic nu prea are cântări. Au nevoie de bani pentru instrumente, albume sau de-o ciorbă și atunci acceptă joburile astea de mercenari pentru artiștii mainstream care vor band. Însă ei, instrumentiștii, au mare grijă să le arate tuturor celor care ar catadicsi vreodată să fie atenți la ce fac ei pe scenă, că lor, de fapt, nu le place nici cât negru sub unghie muzica pe care o fac ei acolo, în show.

Prin moacele lor plictisite, prin grija cu care își încordează fața, astfel încât să nu care cumva să zâmbească vreun pic, prin absența celei mai vagi urme de chef de a cânta, muzicanții ăștia triști sunt convinși că își clarifica poziția lor: muzicieni superiori, care doar împinși de nevoie au ajuns să cânte mizerii. Iar artistul mainstream, săracul, pe lângă că e total ieșit din zona lui de confort (aia cu CD-ul), are de luptat și cu toată piftia asta de indiferență acră care-l paralizează pe scenă. Cum să râdă oamenii la glumele lui, dacă nici măcar instrumentiștii din trupă nu-l găsesc amuzant?! Cum să îi vină lui vreo idee nouă în timpul show-ului dacă, oricând își aruncă privirea speriată, de novice, spre un coleg de pe scenă, va da peste o moacă disprețuitoare. Și dacă se află că în public sau în culise sunt alți muzicanți, e și mai rău. Se dublează posăceala și acreala. S-a dus naibii smanesu’!

Dragii mei muzicanți (că muzicienii sunt cei profesioniști), am o veste să vă dau: sunteți mai praf decât artistul pentru care cântați și care, din punctul vostru de vedere, nu se ridică nici măcar la nivelul gleznei voastre de semizei neînțeleși ai muzicii intergalactice. Și știți de ce? Pentru că, înainte de toate, meseria asta a voastră, de instrumentist, mai capătă o fațetă atunci când urcați pe scenă: cea de entertainer.

Pe scenă sunteți plătiți să faceți oamenii din fața voastră să se simtă bine. Tot acolo, pe scenă, se mai întâmplă o minunăție: sunteți cu toții egali! Nu contează câți bani ia unul sau celălalt, ce mașină conduce, ce gagică are sau că stă la alt hotel decât voi. Pe scenă actorul care duce tava n-are voie să arate cât de mult îl urăște pe ăla de a prins rolul principal. Iar mercenarul din Legiunea Străină nu o să tragă într-o doară cu pistolul pentru că nu-i convine misiunea.

Nici voi nu ar trebui să aveți voie să vă etalați superioritatea rănită abject de muzica de căcălică (din punctul vostru de vedere) pe care sunteți siliți de o viață atât de crudă să o cântați. Pentru că nu v-a obligat nimeni la nimic! Pentru că muzica asta de nu vă place vouă, place altora. Și reciproca e valabilă. Și, mai ales, pentru că meseria asta de ați ales-o voi pe ea, e atât de grea și de frumoasă taman pentru că voi trebuie să găsiți calea de a distra lumea chiar dacă piesa pe care o cântați vă face să vomitați pe dinăuntru.

Cum se face treaba asta? Hm, păi dacă v-ați pus întrebarea asta, se cheamă că sunteți deja pe drumul cel bun. Sfatul meu pentru voi este să căutați ce vă place în ceea ce faceți. Să va aduceți aminte toate motivele care v-au făcut să alegeți instrumentul în dauna oricărei alte meserii. Să vă aduceți aminte de toate orele de studiu și repetiție. Și să vă bucurați că sunteți pe scenă. Pentru că, fără bucuria de a cânta, muzica-i pustiu. Iar publicul are nevoie de zâmbetul vostru! Atât cei 23 de oameni de la cântarea trupei voastre de suflet, cât și cei 10.000 de oameni adunați la mocangeala zilelor orașului Y, unde cântați împreună cu o tânără artistă de top care confundă chitara cu bass-ul. Dacă ați ales să urcați pe scenă, atunci se cheamă că ați acceptat să distrați oamenii. La categoria asta, a oamenilor, vă înscrieți și voi. Sper.

sursa imagini: www.dailymail.co.uk, cyberspaceandtime.com, www.500cartoons.com