Tristul “Egoist”

Nu mai fusesem demult la teatru. Pentru mine, din motive ce sunt bine puse intr-un coltisor din sufletul meu, teatrul ca spatiu, ca intamplare,  ca viata, reuseste intotdeauna, cumva, sa ma emotioneze.

La matineu am mai fost o singura data in viata mea, pe vremea cand, mandru posesor al unui carnet fals de student la actorie, intram la teatru oricand, la orice ora, vazand astfel stagiuni intregi si avand unica si incredibila posibiltate de a vedea evolutia aceluiasi spectacol in timp. Prin asta se deosebeste teatrul de film si de-asta nu va muri niciodata. Pentru ca un spectacol de teatru e viu, evolueaza odata cu actorii din distributie si cu vietile lor. Ei bine, nu mai stiu ce spectacol am vazut la matineu. Tin minte doar ca era ceva foarte traditionalist, foarte inchistat in forme. Atat de clasic de ti se strepezeau dintii.

Tot la Sala Amfiteatru a TNB-ului am fost, pentru a doua oara in viata, la un matineu. N-am sa comentez spectacolul in sine, pentru ca nu prea e nimic de comentat aici. E un spectacol si atat, fara pretentii, fara farafastacuri, fara inovatii. Poate ca e montat mai clasic decat si-ar fi imaginat vreodata insusi genialoidul Jean Anouilh ca ar fi posibil. Regia e semnata de Radu Beligan, care joaca si rolul principal.

Pot doar sa spun atat. Inteleg de ce Radu Beligan e inca pe scena. Cu siguranta ca, daca s-ar opri din teatru, ar inceta sa mai existe. Din motivul asta, am sa spun doar ca e trist Egoistul de la TNB. Trist si singur.