Truman Capote – “Muzica pentru cameleoni”

Eram in liceu cand am citit “Alte glasuri, alte incaperi”. Pe vremea cand devoram cartile pentru ca aveam timp, pentru ca nu erau multe alte lucruri mai bune de facut, pentru ca aveam norocul de a avea o gasca de prieteni in care trebuia sa citesti ca sa rezisti. Si imi aduc aminte ca mi-a placut. Mult. Nu mai stiam de ce. Nu stiam aproape nimic despre Capote, dar am cumparat cartea atunci cand mi-a ajuns in fata ochilor intr-o librarie.

“Muzica pentru cameleoni” este o carte de povestiri pe care nu le citesti de dragul actiunii. Sau eu nu de-asta m-am bucurat de fiecare rand al ei. Asta e o carte pe care o citesti pentru felul in care a fost scrisa. Capote face exercitii si ii ies foarte bine. Sunt acolo povestiri-descriere, povestiri-dialog, povestiri-monolog. Toate unite de un singur lucru. Mestesugul vorbei. E o carte pe care o citesti la fel cum gusti o gura de branza excelenta. Nu ca sa te saturi, ci ca sa te bucuri. Sau la fel cum iei o gura de vin excelent. Nu ca sa te imbeti, ci ca sa te desfeti.

De la un tanar speriat de doi oameni beti, care prefera sa ramana singur, noaptea, intr-o padure, decat sa continue un drum cu masina care parea din ce in ce mai aproape de un sfarsit tragic si pana la o dupa-amiaza de inmoramantare cu sampanie si intrebari indiscrete, impreuna cu Marilyn Monroe… fiecare exercitiu al lui Capote aduce placere cititorului. Deci da.