Turma lui “rupe-ți-ai gâtu'”

the_laughing_stock__sketch_by_ladyshanana-d4z0454

“Hai, mă, mamă, termină cu plânsu’! Nu vezi că râde lumea de noi?!”

Și așa începe totul. Cu copilul de câțiva ani care își inghite lacrimile, mucii și revolta de frică să nu ajungă “de râsu’ lumii”. Nu-s psiholog, da’ nu mi-e greu să-mi imaginez că replica asta naște în căpșorul mic o singură dorință: să fie în tabăra aia care râde, nu în aia de care se râde. Nici foarte umblat nu-s. Da’ pe unde m-au purtat cărările prin lumea asta, n-am auzit niciodată un părinte care să-i spună propriei odrasle gugumănia de mai sus. Din contră. Acolo cei care râd de greșelile altora sunt blamați, pedepsiți, ostracizați.

Să revenim la căpșorul mic și-a lui dorință furibundă. Cum poate ea deveni realitate? Simplu. E o alegere. Una care transformă actantul în spectator pasiv. Și uite-așa ne învățăm copiii din fragedă pruncie că e mai bine să nu încerci nimic, pentru că omul care încearcă se expune riscului de a rata. Iar atunci, “mă, mamă”, o să râdă lumea de tine.

Când privești de pe margine n-are cum să râdă nimeni de tine. În primul rând pentru că sunt mulți ăia de privesc de pe margine, așa că te pierzi în masa amorfă a mulțimii care crapă la semințe așteptând motiv de bășcălie și venin. În al doilea rând pentru că la privit de pe margine nu poți greși. Chiar dacă, Doamne ferește, te uitai în direcția greșită, se găsește imediat un vecin care să-ți arate direcția în care și-a rupt gâtul vreun fraier de a avut curajul să facă orice și ghinionul să nu-i iasă. Și-atunci ne distrăm noi. Atunci se cutremură burți gelatinoase de râs. Atunci lăsăm să curgă otravă și fecale în jeturi care mai de care mai fine și bine țintite.

Suntem, după știința mea, singura nație din lumea asta care cultivă copiilor frica de eșec ca pe o valoare.

fuck haters

BACK TO THE MUSIC (BUSINESS)

Parcă scriam despre muzică, nu-i așa? Ce-are… cu subprefectura? Are! Vă povestesc imediat ce. Și-o s-o iau din 1900 toamna. Mai precis din 1939. Când a început răzbelu’ și când industria muzicală era în fașă nu numai la noi în țară, ci cam pe tot Pământul. În ’45 s-a terminat caftul general și oamenii s-au întors pe la casele, treburile și nevestele lor. Ăia de se ocupau de industrializarea muzicii și-au văzut mai departe de treabă. Doar că la noi în patrie, care a avut nenorocul să fie de partea greșită a uneii linii trasate pe o hartă, oamenii au rămas doar cu nevestele în proprietate.

Restul, pe la 1948, a luat statul. Iar industria muzicală, esențialmente creativă, comunicativă și privată, a devenit pentru mulți ani doar o trâmbiță propagandistică. E drept că au existat și mici intermezzo-uri în care muzica a fost mai puternică decât comunismul. Vezi Phoenix sau Cenaclul Flacăra. Dar astea nu-s, din păcate, decât excepții care confirmă regula.

Și veni 1989 cel eliberator. Muzica a fost printre primele care și-a rupt lanțurile, și-a scuturat praful roșu de pe haine și a început să zburde. În urma ei, de-a bușilea, s-a târât industria muzicală. Nu pentru că ar fi suferit de vreo boală anume s-a târât industria asta, ci pentru că pur și simplu nu știa să meargă. Nu apucase niciodată să învețe.

2016, TOT TÂRÂȘ.

Din 1989 au trecut 27 de ani. Cu alte cuvinte, industria-bebeluș de atunci ar putea fi acum cu facultatea terminată, masterul luat și o carieră fericită în afaceri. E așa? Păi nu prea e. Am tot stat să mă întreb de ce. Acum nu mai stau, “fincă” eu zic că m-am prins. De acolo vine, de la replica pe care am folosit-o la începutul articolului.

Într-un domeniu în care e vorba despre a inventa căi noi și nebănuit de frumoase de ajunge în sufletul oamenilor, în care să nu-ți iasă e cel mai ușor lucru din lume, ne e o frică teribilă tuturor să nu cumva să greșim. Pe scena industriei muzicale din România nu e aproape nimeni. Stăm toți în public, în penumbră, zâmbindu-ne unii altora fals, invitându-ne unii pe alții mieros în lumina reflectoarelor. Și cum are unul curaj să iasă-n față, zâmbetele se transformă-n rânjete. Abia așteptăm să se împiedice un pic, că și sărim cu toții, orbește, la sfârtecat, fericiți că nu suntem noi ăla de care “râde lumea, mă, mamă”.

Cu toții cădem de acord asupra unui singur lucru: la ei (“engleji”, “franceji”, americani) e bine, iar la noi e praf. De 27 de ani suntem de acord cu asta. Cum ne întoarcem ochii spre apus ne umplem de admirație, cum ne uităm unii la alții ne umplem de milă și dispreț. Dar nu înțelegem un lucru: ei, ăia de acolo, au încercat și au greșit de foarte multe ori până să ajungă unde sunt acum. Au învățat din eșecurile proprii și ale altora, iar acum sunt “jmecheri, frate”!

fear_of_failure

BULDOZERUL GREGAR

Noi nu construim. Noi dărâmăm. Orice, oricând, cu drag. Înjurăm cu un rafinament rar întâlnit în alte părți orice timidă încercare de a ieși din rând. Suntem toți o apă și-un pământ: radiourile sunt de rahat, muzica românească e praf, nu facem bani, nu mai sunt concerte, n-avem scule, n-avem timp, niște bulangii, să moară casa de discuri, n-am piesă, nu vreau, nu pot, n-am bani.

Câteodată, rar de tot, cineva dă tonul: păcănelele-s la modă – păcănim cu toții, e bine să cânți cu band – ne tragem cu toții band, e bun refenu’ în spaniolă – o ardem toți cu “amor” și “calor”, festivalurile-s baza – avem festivaluri cu de toate în toate colțurile de țară de nu există români în patrie câte bilete vor ăștia să vândă. Iar lista asta ar putea continua și va continua probabil la nesfârșit. Pentru că noi considerăm alegerea bună aia de care nu face nimeni mișto. Pentru că nu ne întâlnim să ne analizăm eșecurile, ci doar ca să ne batem ipocrit pe umeri și să lăsăm să se amestece parfumurile și moleculele de fond de ten între ele.

Noi nu construim, ci alergăm bezmetici cu toții în câte-o direcție. Semănăm cu pisicile alea de pe Youtube care fugăresc lumina lanternei. Și toată goana asta fără țintă, fără plecare sau sosire, este presărată cu hohote bășcălioase din partea unor oameni care preferă să-și folosească inteligența și creativitatea ca să-i facă praf pe alții, în loc să-și vadă cât mai bine de treaba pe care o au ei de făcut.

Pentru “profesioniștii” din industria noastră muzicală este inacceptabilă ideea că poate exista și altă muzică bună în afară de aia care le place lor. Ce nu-mi place mie e de rahat. Și dacă îți place ție ce nu-mi place mie și tu ești de rahat!

Noi n-avem “music business”, ci bișniță muzicală. Pentru noi nu există conceptul de investiție. Noi nu vrem să cheltuim bani și timp pentru ceva ce va da roade peste 2, 3 sau 4 ani. Noi vrem acum. N-avem strategii, avem foame de bani. Cum zicea Bazavan la MMB, artiștii și profesioniștii noștri nu s-ar lăuda unii pe alții, Doamne ferește! Avem mica noastră gașcă de tovarăși și ne mirosim unii altora aceleași idei stătute. Nu suntem curioși, suntem furioși. Pe oricine, oricând, oricum. Iar în jurul nostru, pe restul planetei, industria muzicală se schimbă în fiecare zi. Însă noi n-avem cum să înțelegem asta, pentru că nu suntem atenți. E mult mai important să fim primii care găsesc următorul motiv de hatereală și bășcălie.

Băi, oameni buni, hai să ne calmăm! Hai să ne oprim turma, să ne răsfirăm un pic, să ne privim, să stăm o țâră de vorbă. Hai să ne sprijinim unii pe alții în loc să ne cotonogim. Hai să lucrăm și să construim împreună în loc să ne demolăm unii pe alții. Hai să ne căutăm și să ne găsim unii pe alții, să vedem cum ne putem ajuta ca să devenim cu toții mai buni, fiecare la meșteșugul lui, fiecare pentru publicul său. E ok să greșești. Nu e ok să faci mișto de ăla care greșește. Nu e ok pentru nimeni.

sursa imagini: ladyshanana.deviantart.comwww.stevenaitchison.co.uk