Umberto Eco este genul de autor pe care il citesti banuitor. Este doar unul din cei mai mari semioticieni din lume. E normal ca el sa ascunda ceva in spatele fiecarei fraze, ca orice imagine sa fie incarcata de semne si de suprasemne, ca arhetipurile sa se ia la bataie cu simbolurile si ca totul sa fiarba intr-o retorta magica plina de echivoc. Oridecateori citesc un roman scris de Eco mi se pare ca il vad intr-un colt, zambind si dand condescendent din cap… “Atat ai fost tu in stare sa intelegi?”.
Dar senzatia asta dispare pe masura ce avansezi in citit. Actiunea te prinde. Simbolurile parca incep sa capete sens. Incepi sa intelegi. Apoi o noua usa se deschide si iti dai seama ca, de fapt, chiar langa tine, se afla un mare mister pe care ar fi trebuit sa-l descoperi mai demult. Dar oricum, bine si acum. Si pui cartea jos si incerci sa-ti aduci aminte. Si rasfoiesti grabit paginile si vezi ca de fapt indiciile erau acolo, doar ca nu le-ai vazut. E bestial!!!
“Numele trandafirului” e o carte a carei actiune se desfasoara intr-o abatie catolica, exact in epoca in care Biserica incepuse sa-si piarda suprematia. Roma era impartita de lupte pentru putere de prea mult timp, Papa se refugiase la Avignon, de unde isi incorda muschii pentru a mentine lumea in bezna, iar lumea… in frunte cu cativa calugari vizionari, se stergea la ochi si isi dadea seama cat de infometata de stiinta era. Tuturor le era foame de tipar, insa Gutenberg nu se nascuse inca.
Din punct de vedere narativ, avem de-a face cu povestea politista perfecta: crime in serie, indicii legate de Scriptura, sex, sodomie, Apocalipsa. Guglielmo din Baskerville (si oare intamplator o fi ales el orasul Ogarilor lui Holmes?) se dovedeste a fi un detectiv cu o putere de rationament demna de Columbo sau de Monsieur Poirot. Insa toata povestea este presarata cu eseuri minunate, scrise deschis, despre teologie, logica, semiotica, mitologie, istorie, politica. Dar mai presus de orice este o carte despre carti. Despre multe carti, copiate cu truda de calugari de-a lungul secolelor si tinute intr-o inchisoare in care nu aveau acces decat cativa. Finalul e cat se poate de clar. A ars un Ev. Statea sa inceapa altul.
Este o carte pe care o voi reciti cu siguranta intr-un concediu, atunci cand mintea este indeajuns de relaxata pentru a putea sa patrunda intr-un labirint
Absolut bestiala, cartea… Am stat 2 zile si 2 nopti cu ea in mana dupa care dublu nr de zile si de nopti ca sa-mi revin 🙂
Este geniala cartea… Dupa o sumedenie de romane asa-zise politiste pe care le-am citit… aceasta carte m-a captivat intru totul si m-a surprins cu detalii pe care nu mi le puteam explica. Am zambit la remarca “mi se pare ca il vad intr-un colt, zambind si dand condescendent din cap… <>”,deoarece aceeasi traire m-a cuprins si pe mine. Interesant si merita toate felicitarile!
Cel mai tare roman politist ever! :))))))))) Citit acu’ trei ani pe marginea unei piscine in Delta. Pe nerasuflate!
@Lidia Este intr-adevar daramatoare.
@Loredana :-))) Bun citat, intr-adevar.
@Anca Lupes He heeee. Si eu imi aduc aminte cu mare drag de zile petrecute la piscina cu nume de zeita grecoaica. E drept ca nu prea citeam cine stie ce… Dar ce ne mai distram…
Cred ca Umberto Eco e un pedagog perfect. Imbina atatea informatii si concepte interesante intr-un mod atat de atractiv!
si spre deosebire de Dan Brown si al sau “Codul lui Da Vinci”, Eco a studiat mult inainte sa se apuce sa faca supozitii. Si nici nu nu traieste cu ideea ca ipotezele lui sunt adevaruri si nu fictiune.
So true…