Universal + Prince = No Love

În februarie, o propoziție sărea în ochi atunci când Universal Music Group a anunțat că a încheiat un contract cu moștenitorii lui Prince. Nu numai că Universal urma să licențieze cele mai multe din piesele lui Prince din 1996 încoace ci, „începând de anul viitor, UMG va obține drepturile în S.U.A asupra unor albume de succes, lansate între 1979 și 1995”.

Hopa! Stai așa că nu-i așa! Păi fix anii ăia sunt cei în care artistul semnase contract cu Warner Bros. Records și lansase cele mai bine vândute albume din toate timpurile, printre care și „1999”, „Purple Rain”, „Parade”, „Batman” și „Diamonds and Pearls.” Asta a fost fraza care i-a făcut pe reporteri să scormonească prin notițe, să-și scoată calculatoarele și să piseze cu întrebări reprezentanții ambelor companii, ca să descopere orice ar putea lămuri nebuloasa asta.

S-o luăm băbește. Prince a încheiat o nouă înțelegere cu Warner în 2014. Sursilii zic că el a obținut atunci drepturile pentru majoritatea pieselor sale din catalogul casei de discuri (însă cu anumite excepții-cheie). Și-atunci cum este posibilă afirmația ăstora de la UMG?

Zece săptămâni mai târziu gura lumii începe să clevetească. Cică afacerea asta nu e deloc așa cum s-ar fi povestit. Cică reprezentanții moștenirii – inclusiv ăla inițial și temporar, Bremer Bank, împreună cu administratorul actual, Comerica Bank, plus consultanții speciali Charles Koppelman și L. Londell McMillan, dintre care ultimul a și condus negocierea pentru contractul privind înregistrările – s-ar putea să nu fi înțeles ei taman cum trebuie termenii bunurilor care cad sub incidența contractului cu Warner. Și fix pentru că n-au găbjit ei cum trebuie treaba, s-ar putea ca Universal să anuleze contractul și să ceară returnarea a aproximativ 30 de meleoane de parai. (Primii care au început să vorbească despre asta au fost Wall Street Journal)

Dacă se întâmplă treaba asta, atunci moștenirea și Comerica – care săptămâna asta a mai numit un consilier special, pe Troy Carter, directorul Spotify care a fost și managerul lui Lady Gaga – vor fi forțate să scoată înregistrările din nou la licitație. Se mai zvonește și că Universal ar putea să-și revizuiască oferta și să accepte contractul pentru un preț mai mic, însă șansele să se întâmple asta par a fi cam anemice.

Situația e și mai gri pentru că hiturile alea șmechere ale lui Prince au între 25 și 35 de ani și se devalorizează rapid în foarte multe feluri. Un tip implicat în toată harababura asta și care a preferat să rămână anonim a declarat: „În fiecare zi în care bunurile astea nu sunt exploatate, ăia-s bani pierduți, pe care nu îi vei primi înapoi. Și cu cât mai mult durează încurcătura, cu atât mai mulți bani pierzi.”

Eforturile incredibile pe care le-a făcut Prince pentru a dobândi controlul asupra propriei muzici complică și mai mult situația. Lupta asta a dus-o permițând ca o parte din albumele lui să nu fie de găsit nicăieri – multe din ele nu s-au mai multiplicat, cu vreo câțiva ani înainte să moară, muzica lui nu era pe YouTube, iar în iulie 2015 a scos-o de pe toate platformele de streaming în afară de Tidal (bine, de atunci situația s-a mai ameliorat). E drept că tactica asta i-a adus un control financiar mai mare asupra propriei muzici, da’ a și scos-o din cultura mainstream; milioane de oameni sunt mult mai puțin la curent cu muzica lui Prince decât ar putea fi, dacă ea ar fi fost mai ușor de găsit.

Koppelman a făcut o aluzie la data expirării într-un inteviu pe care l-a dat în ianuarie pentru Billboard. „Contractele au perioadă de gestație,” a zis el. „Dacă vorbim despre Broadway sau despre filme, chiar dacă închei contractul azi, produsul nu va fi gata de lansat pe piață decât peste încă doi ani. Oare cât de relevant va fi atunci? N-ai cum să fii sigur. Publicul crește în fiecare zi, iar atenția sa nu e perenă.”

Mergând pe scenariul ăsta, logic ar fi ca părțile implicate să se agite și să rezolve problema asta cât mai repede, sperând să poată evita instanța, care ar bloca titlurile timp de luni sau, mai rău, ani întregi. Cert e că toată lumea implicată tace chitic: nicio parte nu declară nimic presei, deși cu siguranță că negocierile sunt în toi.

Bine, nu declară nimic relevant. Că apă de ploaie avem. De exemplu, Carter: „Administratorii moștenirii lui Prince se concentrează acum pe oportunități noi și interesante în toate zonele entertainment-ului și în domeniul proprietății intelectuale. Obiectivul principal este prezervarea bogatei moșteniri culturale a lui Prince. În ceea ce privește drepturile asupra înregistrărilor lui Prince, nu avem niciun comentariu de făcut cu privire la aranjamentele contractuale ce implică acele drepturi. Deși contractele actuale ale înregistrărilor nu au fost omise, negociate sau duse la îndeplinire de către actuala echipă care administrează moștenirea (care include reprezentantul personal ale Comerica Bank & Trust, consultantul de entertainment Troy Carter, avocatul de entertainment Jason Boyarski de la Boyarski Fritz LLP și firma de avocatură Frederikson & Byron din Minneapolis, care este consilierul legal al moștenirii), echipa se ocupă în prezent de estimarea tuturor drepturilor care au legătură cu muzica înregistrată de Prince și continuă să aibă drept unic scop cultivarea, maximizarea și protejarea tuturor drepturilor de proprietate intelectuală ale moștenirii.”

Dacă vă întrebați cum se poate întâmpla o asemenea încurcătură atunci când sunt implicate două bănci, doi consultanți experimentați în industria muzicală, două case de discuri majore, un judecător și mulți avocați, aveți dreptate. Teoretic, așa ceva nu s-ar putea întâmpla nici măcar în haosul care este averea lui Prince. Artistul a murit anul trecut, în 21 aprilie, dintr-o supradoză accidentală. Se pare că nu există testament, iar afacerile sale sunt într-o maximă dezordine.

Marea problemă ar putea fi taman complexitatea contractului pe care Prince l-a semnat cu Warner în 2014. El a fost negociat de șefu’ ăl mare de la Warner Bros. Records, Cameron Strang, fix în momentul în care drepturile asupra albumelor Prince din catalogul Warner deveneau eligibile pentru a i se returna artistului. Acest lucru este posibil, conform unei revizuiri din 1976 a legii americane a drepturilor de autor, care le permite creatorilor de proprietate intelectuală să își recapete proprietatea la 35 de ani după ce o operă a fost publicată pentru prima oară; primul din cele 18 albume pe care Prince le-a lansat la Warner fusese lansat în 1978. Contractul din 2014, în care Prince fusese reprezentat de avocatul  și comentatorul CNN Van Jones, conține termene diferite pentru anumite albume: Warner și-a păstrat drepturile pentru albumele soundtrack ale filmelor Warner Bros. – ceea ce include cele mai bine vândute albume Prince „Purple Rain”, „Parade” și „Batman” – pentru totdeauna. Dar celelalte albume aveau tot felul de variabile: termene și teritorii (deși Warner reține drepturile din afara S.U.A. pentru majoritatea înregistrărilor pentru totdeauna), formate (digital vs. fizic).

Așa că e lesne de înțeles de ce termenii complicați ai contractului încheiat în 2014 ar putea fi prost interpretați sau, mai rău, prost înțeleși dacă ăla care citește contractul nu-i atent sau o mai ia și pe diagonală.

Koppelman și McMillan au apărut în posturile lor de consultanți speciali pe industria muzicală în iunie și, cum în ianuarie 2017 a venit primul impozit de 100 de milioane de dolari pe moștenire,  băieții s-au apucat repejor de treabă întru securizarea bunurilor muzicale ale artistului. În afară de actualizarea pactului din 2014 cu Warner (care a deschis drumul spre lansarea din noiembrie a compliației Prince 4Ever plus o ediție de colecție „Purple Rain”, ambele conținând piese nelansate ca bonus) și de contractul pentru înregistrări cu Universal, ei s-au mai ocupat și de un acord de publishing cu Universal, drepturi conexe cu Global Music Rights, compania condusă de Irving Azoff, și merchandising cu Bravado, companie din ograda Universal. Toate aceste contracte au adus în sfârșit muzica lui Prince pe toate serviciile majore de streaming.

Dar ițele-s mai încurcate! Înțelegerea care-i făcea pe Koppelman și McMillan consultanții moștenirii, înțelegere care se pare că le-a adus 10% din fiecare contract semnat, s-a încheiat atunci când Bremer a renunțat din proprie inițiativă la postul de administrator al moștenirii. McMillan rămâne însă băgat până la coate în afacerea asta, pentru că el îi reprezintă pe patru din cei șase moștenitori posibili ai lui Prince (deși reprezentarea unuia din ei, Alfred Jackson, este disputată de un alt avocat); Van Jones îi reprezintă pe ceilalți doi – dovadă clară că lumea e mică, da’ mică rău.

În concluzie, deși contractul îi oferea lui Universal drepturile asupra majorității materialului Prince care nu aparținea deja lui Warner, inclusiv sutele de piese nelansate din atât de bârfitul seif al artistului, se pare că label-ul era mult mai interesat de hiturile alea mari din anii ’80. Iar ultimele chestii întâmplate par a sugera că bătăliile legale dimprejurul moștenirii lui Prince vor deveni și mai talmeș-balmeș în lunile și anii ce vor urma. Kafka, frate!

sursa: Vanity Fair

sursa imagini: Rolling Stone