Urban Kiss de Razvan Mazilu

Sala operetei „Ion Dacian” din Bucuresti, joi seara. Ca sa ajung acolo din Pipera, mi-am lasat masina la munca si am venit cu metroul. Am ajuns repede. Mult mai repede decat ma asteptam. Si de-asta am facut un tur, ca pe vremea cand golaneam in liceu: Piata Universitatii – Piata Romana si retur. Mergeam pe strada ca un turist. Cascam ochii la toate cladirile, la magazinele noi, la fetele oamenilor de pe strada. Iar in jurul meu orasul clocotea, fierbea, claxona, injura, se grabea, respira, traversa, nu traversa, frana, tipa, radea, se inchidea, pocnea, muncea, se deschidea, dorea, murea, vedea, nu mai muncea. Mi-am dat seama cat de rar poti cu adevarat sa te uiti la orasul in care traiesti. Mersul pe jos, prin multime, m-a linistit foarte tare. Asta era starea de spirit pe care o aveam atunci cand, impreuna cu sotia mea, am intrat in foaier.

Nu ne-au lasat sa intram in sala decat tarziu, pentru ca Razvan si Monica erau deja pe scena. Ne-au asteptat, rabdatori si nepasatori sa ne asezam. Noi nu ne-am grabit, mai ales ca eram multi. Am umplut toata sala. Ne-am foit noi ce ne-am foit, ne-am salutat, am tusit, in cele din urma eram gata!

La inceput eram cat se poate de atent ca sa decodific fiecare miscare. Sa prind sensul. Sa inteleg ce vrea sa zica. Sa o includ in intregul dansului de pe scena. Chestia asta m-a obosit teribil, spre marele meu noroc. Pentru ca atunci cand, epuizat, m-am asezat mai comod in scaun si m-am relaxat, spectacolul m-a lovit cu toata frumusetea lui. Fiecare mesaj pe care mi-l dansau oamenii de pe scena nu-mi mai aparea traductibil in cuvinte, ci ca un gust bun pe care ti-l lasa o gura din cel mai fin cognac. De-abia asa am putut vedea cu adevarat ce se dansa pe scena. Iar pe scena era plimbarea mea pe Magheru, era plimbarea ta pe strada pe care mergi in fiecare zi cu ochii inchisi, gandindu-te la ale tale, era plimbarea lui Razvan in orasul pe care il uraste/iubeste.

N-am sa ma apuc sa descriu in cuvinte prafuite ce s-a intamplat pe scena. Trebuie sa fii acolo ca sa simti. Am sa spun doar ca Razvan Mazilu, timp de cateva zeci de minute, iti patrunde in suflet, fara sa aiba nevoie sa-ti spuna nici un cuvant. Este un spectacol frumos. Foarte, foarte frumos. Prea frumos. Si as vrea sa-l mai vad de 578 de ori, pentru ca sunt sigur ca de fiecare data m-as bucura sa descopar si altceva.

Pentru necredinciosi raspunsul este da! Exista un mesaj ascuns in spatele fiecarei miscari!

Dupa spectacol, vorbeam cu sotia mea. Mi-a spus doua lucruri memorabile. Primul, cu care nu am fost de acord la inceput, este ca pentru ea ceea ce s-a intamplat pe scena nu poate fi numit dans. Poate o serie de miscari cu sens, orice, dar nu dans. Pentru ca dansul presupune niste miscari gratioase, studiate. Am stat si m-am gandit la ce mi-a spus. Poate ca are dreptate. Asta nu mai e dans. E urmatorul pas.

razvan-mazilu.jpg

Al doilea lucru pe care mi l-a spus si cu care sunt in totalitate de acord este ca spectacolul asta are un imens defect. In el danseaza Razvan Mazilu. Ceea ce ii face pe ceilalti artisti de pe scena (care nu se misca deloc rau) sa para niste amatori. Eu am mai scris despre Razvan, pentru ca m-a impresionat foarte tare intr-un interviu pe care i l-am luat. Spuneam ca e un om fericit. Este! Si are marele noroc de a-l fi ajutat Dumnezeu sa-i poata face fericiti si pe altii. Raman mai departe fanul lui. Este un artist desavarsit din toate punctele de vedere.

Acelasi spectacol, vazut de pe scaunul din stanga mea, de doamna alaturi de care am de gand sa imbatranesc toata viata.

    1. vizy 22 martie 2008
    2. danfintescu 22 martie 2008
    3. Aprill 22 martie 2008
    4. danfintescu 23 martie 2008

    Add Your Comment

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.