Vasile Voiculescu – “Zahei orbul”

Abia la varsta asta mi-am facut un plan de lectura. Poate ca “plan” e un cuvant prea mare. Mai mult un soi de traseu jalonat, in care am grija sa nu ma afund doar in scriitori pe care ii cunosc si ii iubesc deja si unde istoria isi ocupa in sfarsit un loc pe care ar fi trebuit sa i-l dau inca din adolescenta. Literatura noastra are si ea ungherul ei, pentru ca, inca de cand am citit Adrian Paunescu – “Poezii cu un singur punct”, mi-am dat seama ca ochii mei citisera prea multe randuri traduse si prea putine scrise de oameni care gandisera si simtisera in romaneste. Altfel se oranduiesc cuvintele atunci cand celui care le naste i-a venit harul in limba pe care o foloseste la scris. Cuvintele-s mai vii, vorbesc direct sufletului.

Pe Voiculescu l-am cunoscut, ca probabil multi altii, in liceu, odata cu “Lostrita”. Acea intalnire m-a facut sa ii citesc pe nerasuflate intreaga proza scurta, respirand cu nesat simbolismul lui incarcat de tristete, minunandu-ma de forta cu care reuseste sa inlantuiasca intamplari. Cheia in care scrie el este cam aceeasi peste tot. Cu toate astea, nu-i un scriitor care are putine de zis. Face parte dintre cei care, printr-o paradoxala alaturare de preaplin si lipsa, are prea putine cuvinte la indemana pentru cat de mult ar avea de zis. Nu ma refer aici la o saracie semantica. Dar sumedenia de fapte pe care mintea lui le naste ar fi fost de-ajuns altora pentru romane-fluviu. Pe cand el se multumeste cu “Zahei orbul”, o carte pe care o poti citi pe nerasuflate daca ti-o permite timpul. Nu e deloc migalos in descrieri. Cateva linii trasate repede, nervos, iti lasa tie in seama detaliile.

Zahei este un sfant invelit in carne prea lumeasca, o scoarta frumoasa, nobila si demna care a atras mereu privirile femeilor. Sufletul ii ramane curat oricat de pestrita ar fi lumea ce-l inconjoara sau oricat de neagra ocna. In sine, el este un roman picaresc, in care orbul cauta neincetat, spera pana la sfarsit, se pedepseste, sufera, crede in miracol, deprinde rabdarea si se retrage in sine. Forta muschilor lui este singurul lucru in viata care nu-l dezamageste niciodata. In rest, orice motor isi gaseste pentru a intelege de ce sa vrea sa traiasca inca o zi dispare la un moment dat ca un fum. In cele din urma, la un pas de minunea infaptuita a recapatarii vederii, el renunta la tot si accepta o moarte care nu-l cauta pe el, ci pe preotul olog impreuna cu care, intr-un fel schiop si divin, alcatuia un singur om. Zahei, de fapt, nu se transforma de-a lungul anilor lungi in care calatoreste sau in care este tintuit locului de tot felul de cazne in care nimereste fara sa vrea. El ramane acelasi, undeva, in adancul lui. Iar peste toate, ca in mai tot ce-a scris vreodata Voiculescu, ramane dragostea de apa. O apa care spala, salveaza, razbuna, dar nu mantuieste.