Nu știu dacă și prin alte colțuri de rai e la fel ca la noi în patrie așa că nu mă bag la “externe”. Mă voi referi strict la Românica și la un fenomen pe care îl tot remarc de ceva vreme încoace în cam orice context există o vină pe care trebuie să și-o asume cineva. Ei bine, fix atunci se transformă în iute potârniche oricine ar avea vreo firimitură din acea responsabilitate pe rever. Și potârnichea zvrrrrrr pe o creangă din copacul capabililor care-s mai presus de orice acuzație. Se pitulează păsărica noastră acolo și clipește des așteptând vremuri mai bune.
Sunt multe feluri în care se prezintă goana de responsabilitate. Primul (și evident cel mai la îndemână) e să o arunci repejor pe umerii unuia care nu-i de față și deci nu se poate apăra. După care speli putina rapid și îl lași pe absent să se extromisioneze singur mai încolo din putina cu rahat în care tocmai i-ai dat brânci. Altul ar fi mărunțirea și împrăștierea. E puțin vina departamentului Y că nu mi-a zis la timp, oleacă a lui Xulescu pen’ că n-a știut să nu știu ce, plus că a plouat, e criză, a pierdut Steluța și am și mâncat ceva stricat aseară. Toată enumerarea asta e mitraliată pe un ton alert, astfel încât degetul acuzator să-și piardă direcția și să își reia cuminte locul între cei patru frățiori ai săi. A treia modalitate de a te fofila, ultima de care vă voi povesti eu, dar cu siguranță că lista mea nu este exhaustivă, este cea a prezentării plângărețe a unui șir de argumente pentru care tu n-ai fi putut “s-o comiți”. Fincă ești bun și te pricepi, deoarece n-ai mai greșit așa niciodată, nu erai acolo, n-aveai cum, dormeai, vânai falnici unicorni… Nu știu dom’le! N-acuz pe nimeni, da’ n-am fost io, că n-aveam cum!
Din arta dezvinovățirii nu pot lipsi ochii mari în care tre’ să se oglindească a ta de nestrămutat “sinceritate”, sprâncenele arcuite rugător în ciuda gravitației, plus vocea care tre’ să se afle neapărat pe cele mai de sus octave pe care vorbitorul le posedă în al său ambitus. Dezvinovățitorul încolțit poate deveni agresiv dincolo de orice fel de control. El posedă calitatea unică de a prelua acuzația ce îi este adresată, a o îmbogăți cu venin de calitate superioară din propria-i dotare și de a o scuipa în fața celui căruia i-a fost comisă nedreptatea de fapt. Și dacă se termină veninul, se trece la flegme multicolore, palme, pumni, unghii etc. “Mi-ai furat bicicleta!” “Da’ și tu ai traversat pe roșu!” – în tehnica asta orice contra-acuzație este mai forțoasă cu o singură condiție: să fie urlată mai tare.
Băi oamenilor, voi mai sunteți normali?!
Creierul pe care ne e dat să-l purtăm în tărtăcuță, oricât de neted ar fi, ne ajută de cele mai multe ori să ne prindem când am făcut-o de oaie. Iar când se întâmplă ca greșeala noastră să îi afecteze pe alții, reacția firească este să te duci tu și să îl anunți pe omul ăla: prietene, am comis-o! Uite-așa și pe dincolo. N-am vrut. Îmi pare rău. Hai să vedem cum o scoatem la capăt, apoi îmi dai una, ma înjuri și mă lași să te scot la o bere ca să ne împăcăm.
Dacă ai dat-o de gard fără să îți dai seama și vine unul, te bate pe umăr și îți arată cum oiștea ta e împlântată între ulucile unuia de n-are nicio vină, omul din tine ar trebui să își dea cușma pe ceafă și să se repeadă să repare ce-a stricat, nu să dea bir cu fugiții și să urle ca din gură de șarpe că i s-a furat căruța. Așa e normal între oameni.
Să-ți recunoști vina e un lucru bun. El arată că ai atâta încredere în tine încât să știi că oamenii din jurul tău îți cunosc calitățile, vor eticheta greșeala ta drept întâmplătoare și știu că vei avea grijă să nu o repeți. Iertarea unei vini asumate face parte din educația de bază a fiecăruia dintre noi. Suntem de mici învățați să admirăm curajul de a ne recunoaște greșelile. Cel care face asta ar trebui apreciat, ar trebui să aibă renumele de om bun, drept și demn.
Atenție! Recunoașterea unei greșeli nu presupune nici măcar o sutime de miligram de umilință. Sinceritatea e de-ajuns. Sau ar trebui să fie. Din păcate, eu văd cum repejor ajungem să trăim într-o lume în care “…precum și noi iertăm greșiților noștri” nu mai are niciun sens. Pentru că se pare că în prezent nimeni, dar absolut nimeni, nu mai greșește.
Nu stiu daca ai patit asta vreodata dar am trait la un moment dat reversul povestirii tale. Un prieten, coleg de munca, a inceput sa urle la mine in birou, de fata cu alti colegi desigur, pe motiv ca i-as fi stricat lui apele.
Pe scurt, aveam de facut niste plati si de incasat niste bani catre si de la mai multe companii si, ca sa evit o serie de drumuri si telefoane inutile, din banii incasati am efectuat platile. O procedura, de altfel, uzuala la noi in firma. In fine, m-a balacarit al meu vreo 20 de minute, fara sa ma lase sa-i explic, fara sa incerce macar sa inteleaga situatia si fara sa realizeze ca daca am fi facut lucrurile cum voia el, ar fi insemnat a) sa-i stric weekendul, b) sa-l pun pe drumuri si c) sa-mi fi raspuns la telefon cu doua zile in urma. N-am avut cu cine sa ma inteleg si, pentru ca asa s-a nimerit perioada, la scurt timp m-am transferat la alt job si n-am mai pastrat legatura cu el. Ulterior am aflat ca a transformat toti colegii in ‘victime colaterale’ pentru ca mi-au ramas prieteni dupa evenimentul asta.
Intrebarea mea e, atunci cand nu exista nici o vina, ce faci cand te acuza cineva?