Vladimir Nabokov – „Blazon de bastard”

nabokov

Oridecâteori citesc una din cărțile mari ale literaturii scrisă de un autor care nu e cunoscut pentru mare lucru în afara de volumul în cauză, am grijă și-mi crestez in creier un reminder să caut și altceva scris de omul ăla. Fac asta din curiozitatea de a vedea dacă talentul ăsta de a-ți turna sufletul în vorbe se poate epuiza într-o singură poveste. Că eu cred că nu se poate. Și, din tot ce-am încercat până acum, adică povestirile cele 9 ale lui J.D. Salinger (autorul lui „De veghe în lanul de secară”), George Orwell (autorul lui „1984”) cu al lui „Coming Up for Air” sau, cel mai recent caz, care din cauza lenei mele impardonabile de a scrie nu mai e chiar atât de recent, Nabokov (autorul „Lolitei”), nu am găsit vreun argument care să mă contrazică la modul serios.

Evident că oricare din marile cărți, ale căror titluri le-am așezat între paranteze mai sus, nu se poate compara cu restul creației propriului autor. Însă nici de lepădat nu-s. Uite de ce e bine să mai și scrii din când în când: mai descoperi teme de articole viitoare. Asta cu „one hit wonder” în literatură mi se pare extrem de ofertantă.

N-ai cum să citești cartea asta fără să te gândești la „1984” al lui Orwell. Pentru că tot despre o societate ipotetică de n-a existat vreodată cu adevărat este vorba și in „Blazonul bastardului”. Diferența între cele două romane este atât de mare și de evidentă pentru orice om a trăit măcar un an în comunism, nazism sau orice altă formă de totalitarism, încât dacă vei începe cu Nabokov, Orwell va părea doar o copie fadă.

Știu că geme lumea de snobi culturali care ridică disprețuitor din sprânceană când vine vorba despre orice titlu recunoscut de majoritate ca fiind al unei capodopere. Snobi ce-ți vor recomanda conspirativ o scriitură obscură, cunoscută doar de „inițiați”, care depășește pe toate planurile opera de succes. Știu și îmi fac un titlu de glorie din a evita din răsputeri să mă încadrez în tagma lor. Dar de data asta n-am ce face.

Nabokov are, spre deosebire de Orwell, experiența directă, chiar dacă foarte scurtă, a absurdității de mucava a unui regim dictatorial. El nu mai e surprins de posibilitatea ca o țară să-și piardă într-atât de mult spiritul de conservare și luciditatea încât să lase frica să o guverneze, ci se lasă a fi amuzat de stiuațiile în care viața te poate arunca atunci când lumea întreagă o ia razna. Eroul lui este gras, sănătos, deștept și apreciat. Eroul n-are niciun dram de eroism, ci doar inconștiența pe care ți-o dă conștientizarea propriei valori. Umorul, deși amar ca o ceașcă de fiere, există în cam fiecare moment. Grotescul situațiilor e rusesc, adică gros și îmbâcsit precum șuba unui birjar moscovit bețiv în miez de iarnă. Iar când profesorul universitar de renume mondial ajunge doar un biet deținut interogat de analfabeți care nu sunt în stare să-i priceapă spusele, cu atât mai lacrimogen-rusesc este tragicul absurd care te învăluie din toate părțile deodată.

Deși prin cuvintele pe care le înșiră pe marginea cărții Nabokov se dezice de satiră cu voce tare, noi, cei care știm ce înseamnă un regim care este capabil să-și faca ostatici din proprii săi supuși, n-avem cum să-l credem. Îi lăsăm pe mai puternicii și naivii noștri prieteni Occidentali să-l creadă. „Blazon de bastard” rămâne o carte savuroasă, pe care o recomand din toată inima.