Eu nu am fost, până acum, la niciun concert Vunk de la Polivalentă. Nu că n-aș fi vrut, dar nu s-a nimerit. Chestia asta nu m-a deranjat niciodată, cu o singură excepție. Pe final de vară, la un moment dat, am primit un telefon de la Cristi Stan (managerul Vunk) care m-a invitat să bem o bere la o terasă, ca să mai schimbăm două-trei vorbe și să ne “furtunim” creierul împreună. Nu știam exact care va fi subiectul, dar o conversație la ceas de seară cu oameni faini e întotdeauna binevenită.
Cornel Ilie și Cristi mi-au povestit la acea întâlnire despre universul lor cel nou. Adică despre conceptul concertului pe care ei urmau să îl susțină peste câteva luni la Polivalentă. Fiecare idee care mi-a venit mie în legătură cu acest concept fusese deja pusă în practică într-unul din anii anteriori. Uite, de-asta mi-a părut rău că n-am fost până acum la niciun concert Vunk de la Polivalentă, pentru că evenimentele astea au fost făcute de niște oameni care gândesc la fel ca mine. Carevasăzică mi-ar fi plăcut.
Un concert la Polivalentă nu este (aproape) în niciun caz un prilej de profit material pentru artistul de pe afiș și pentru echipa din spatele său, dacă e vorba despre un român. “Autohton” fiind, nu poți cere un preț pe bilet similar cu un artist mare “de-afară”, preț care să îți genereze profit. Asta în măsura în care costurile de producție ale concertului (dacă vorbim despre o producție gigea) sunt cam tot pe-acolo, singurele diferențe reprezentându-le transportul și cazările.
Și atunci de ce să facă un artist român astfel de producții, în care dacă iese tanda pe manda, toată lumea-i fericită de parcă l-a apucat pe Dumnezeu de un picior? Din mai multe motive:
– pentru a arăta lumii întregi că artistul în cauză a ajuns la o cotă de piață și la o experiență care îi permit să organizeze și să vândă astfel de evenimente grandioase. Pe românește: “‘fincă pot, frate!”
– pentru a își stabili clar poziția față de concurență și a își justifica prețul pentru restul evenimentelor. Alți organizatori de evenimente vor înțelege mai ușor de ce un artist român cere un fee mare pentru un concert atunci când artistul respectiv “umple Polivalenta din București”.
– deloc în ultimul rând, pentru împlinirea sufletească a artistului care, după ce un an întreg e târât prin zile de orașe mici și mari, cluburi mai mult sau mai puțin obscure și evenimente private (nunți, botezuri, petreceri de firmă), are în sfârșit ocazia să se simtă artist în toată puterea cuvântului, să își vadă, adică, visul cu ochii.
Dar uite cum m-am apucat să teoretizez, când eu de fapt voiam să vă povestesc despre o experiență trăită de mine. Odată discuția de la bere încheiată am simțit că, într-un fel, fac parte din acest proiect. Mi se ceruse părerea, discuția fusese amuzantă și relaxată, Cornel Ilie și Cristi Stan sunt oameni pe care îi admir. Situația era, vorba americanului, win-win. Ei primiseră input de la un om a cărui părere contează pentru ei, iar eu am intrat într- #unnouunivers.
Întâmplarea a făcut ca nici de data asta să nu pot ajunge la concertul Vunk de la Sala Polivalentă. Doar că hazardul nu-i un lucru care să le pună bețe în roate oamenilor care știu ce vor și care fac ce le place. În timp ce conduceam spre Târgu Mureș am primit un telefon de la Cristi Beiu (production manager la Vunk), care mi-a spus că, întâlnindu-se cu o seară înainte cu Cristi Stan și Cornel, și-au dat seama că mai mulți apropiați de-ai lor nu vor reuși să ajungă la concertul din ziua următoare, așa că ei s-au gândit să-i aducă pe oamenii ăștia la concert, măcar pentru câteva minute. Ideea de a fi și eu prezent la Polivalentă, chiar și cu fața compusă din sute de mii de LED-uri, mi s-a părut atât de mișto, încât nici măcar aglomerația de pe drumurile patriei nu a reușit să îmi șteargă zâmbetul de pe față.
Am făcut probe în mers, am downloadat aplicații, am probat diverse lucruri și, până la urmă, a ieșit. Așa cum se întâmplă de obicei la evenimente, momentul în care urma să apărem pe ecranele din Polivalentă a întârziat. Minutele în care am așteptat cu mâna amorțindu-mi pe telefon, cu bateria scăzând într-un ritm alarmant într-o cameră de hotel din Târgu Mureș cu mult prea puține prize, ascultând doar vocea lui Cornel și văzând doar un pic de tavan din Polivalenta din București, m-au lăsat să mă gândesc la cât de mișto sunt oamenii ăștia, care se străduiesc să nu lase nicio idee bună neîmplinită și care se bucură de munca lor ca niște copii la o jucărie nouă.
Crețu (tour manager Vunk & much more) nu dormise de 42 de ore înaintea evenimentului. El și-a pozat mâinile, care din albe deveniseră negre. Un negru frumos, metalic, uniform și muncit. Gabi Bălan și Cristi Beiu, pe care i-am zărit trecând prin fața camerei laptopului care ne ținea în legătura cu concertul, arătau ca niște stafii și zâmbeau ca niște copii fericiți. Efortul pe care l-am simțit în vocea lui Cornel, care cânta foarte bine pe scenă după probe ce duraseră ore multe și grele. Toate astea m-au făcut să înțeleg că există oameni care fac industria asta a noastră muzicală frumoasă. Și pentru asta, dragii mei oameni de la Sublime și Vunk, eu vă mulțumesc. Abia aștept următorul nostru proiect împreună.
Am publicat articolul ăsta voit la mai multe zile după eveniment, pentru că asta nu e o cronică propriu-zisă de concert. Nu am citit niciuna din părerile publicate în online, pentru că ele sunt despre un concert la care eu nu am fost și nu am vrut să fiu influențat în vreun fel. Ce am scris azi e felul în care îmi comunic eu admirația pentru oameni care nu lasă lehamitea din jur să le strice visele. Nu-i ușor ce fac ei, dar e foarte frumos.
Pozele le-am luat de la alt om foarte fain, Dragoș Asaftei.