Wall Street – sau cum devenit (si mai) nostalgic

Sunt cat se poate de sigur ca, intr-o camaruta intunecoasa, dar confortabila din Hollywood, sta un batran care se uita toata ziua la CNN. Si, pe masura ce vede cum o stire capata din ce in ce mai multa putere, pune mana pe telefon, suna la producatorul … berg sau ….mann sau …feld si ii zice: “E criza economica mondiala. S-a facut un film despre crah-uri in 1987. Ii avea pe Michael Douglas si Charlie Sheen in rolurile principale.”

Si uite-asa se pun in miscare rotitele de aur ale industriei filmului american, iar block-buster-ul pleaca direct spre tinta. Asa e orice business-plan bun. Cu riscuri minime de pierdere si castiguri cat mai mari… la modul ideal. Doar ca filmele bune se diferentiaza de cele umflate artificial de marketing si istorie prin faptul ca… rezista. Daca te uiti la primul Wall Street acum, in aproape 2011, inca ai palpitatii. Inca il urasti din rarunchi pe Gordon Gekko, care apare drept un geniu financiar si malefic. Drama personala a lui Charlie Sheen te face sa fii alaturi de el si sa-ti vina sa-i dai ghionturi pentru a-i arata calea cea dreapta. Filmul are aproape 30 de ani.

Asta de-acum, desi se bucura de participatiunea deosebita a domnului Douglas, care nu joaca deloc rau… desi il are pe Shia LaBeouf (al carui fan sunt de cand cu seria Transformers)… desi il are pana si pe Charlie Sheen intr-o secventa scurta de tot… nu cred ca va mai fi vizionat peste vreo 30 de ani. Nici peste 3. Nici peste unul. Spre deosebire de fratiorul lui mai batrior, asta micu’ nu m-a convins sa vreau sa-l revad. E liniar. Gekko se transforma din geniu in escroc. Shia nu convinge in calitate de finantist genialoid. Deeeeci… nu.