Whiplash

Whiplash-Movie-Poster-2-724x1024

În general, atunci când zic eu că un film, un actor, un regizor, o tufă de butaforie, în fine, orișice sau cine merită să ia un Oscar, statueta aia multrâvnită pare să-și dezlipească picioarele de pe soclu și să o ia la sănătoasa într-o direcție care să  o poarte cât mai departe de favoritul meu. Cunoscându-mi această meteahnă, aproape că mi-am înăbușit gândul cum că J.K Simmons merită premiul pentru rol secundar, de frică să nu cobesc din nou. Da’ uite, dom’le, că de data asta mi-a ieșit.

Eu când eram mic am vrut să bat toba. Am și fost, împreună cu colegul meu Mihnea, la niște ore, la Școala Populară în sensul ăsta. Apoi s-a ales praful, ca de atâtea alte vise adolescentine. Am avut și dorința de a deveni actor, unde am avut parte de un profesor care îmbina, în T.S. Podul, iubirea mistică pentru meserie, de-aia însetată de sacrificiu, de sânge, cu mici tertipuri menite să-ți facă mintea varză și sufletul fraged. Tipul de mentor pe care îl joacă Simmons. Omul care caută geniul și e în stare să măcelărească omul pentru a fi sigur că n-a ratat cumva o fărâmă de talent ascunsă prin vreun cotlon de suflet mândru. De vreo 5-6 ani am descoperit jazz-ul, care de atunci mi-a fost prieten bun și tovarăș la scris multe articole pe blogul ăsta.

Paragraful de mai sus are drept singur scop acela de a vă face să înțelegeți că pe mine personal filmul ăsta n-avea cum să nu mă fascineze. Nota mare de pe IMDB (8.6) și Oscarul m-au făcut să înțeleg că, totuși, nu sunt singurul. „Whiplash” ia unul din tiparele filmului american și îl face franjuri, dar franjuri de calitate superioară, cu iz de literatură veche. Outsider-ul care „îi face pe toți” doar pentru că are voință este un hap motivațional care funcționează de minune pentru creierul de american. Pe calapodul ăsta s-au construit multe producții de umezit ochi de telespectatoare-gospodină casnică la ceas de după-amiază. Avem și mari producții în sensul ăsta, gen Blonda cea pufy-mufy-țumpy-frumy de la Drept. Doar că de data asta sângele e real. Înfrângerea, ratarea, depășirea propriilor limite, acea clipă în care îngerul coboară și îți luminează harul, toate sunt murdare de noroi, trădare și răutate. Adică e ca-n viață.

Ador filmul ăsta. Și îl voi adora mereu. Îmi place foarte mult privirea de la sfârșit. Între ei există recunoaștere. Proful știe că n-a chinuit oamenii degeaba, pentru că, de sub biciul lui, a răsărit un geniu. Iar sistemul lui, care contravine aprig oricărei reguli didactice moderne, s-a dovedit eficient. E un fel de Martin Eden al lui London, în ritm de solo de tobă de jazz.

Damien Chazelle, regizorul, e la început. Îi doresc un singur lucru: să nu se strice. Încă dansează pe sfoara subțire care lasă filme bune să se strecoare din când în când în mainstream.