Care n-aveți timp sau chef de citit, vă rog să apelați cu încredere la oricare din variantele audio ale articolului de mai jos. Avem așa: YouTube, SoundCloud sau podcast pe iTunes. Dacă preferați să ne întâlnim acolo, vă rog dați cu încredere subscribe. Nu doare, nu costă, nu durează mult!
Scriam, prin martie anul ăsta, un articol în care mă plângeam de atotprezența unui fenomen pe care l-am numit “referențizare”. Ziceam acolo că aproximativ tot ce se zămislește pe tărâmul fermecat al creativilor noștri are nevoie de un brief cu referințe mai ceva decât are pruncul de un certificat de naștere. Dacă nici acum nu vă îmboldește curiozitatea să-l citiți, iaca, vă zic și concluzia: îi rugam frumos pe toți cei harnici într-ale harului să-și mai lase imaginația să zburde și fără referințe. Măcar din când în când. Că nu știi niciodată din ce boschet sare iepurele magic al unei idei geniale.
Azi scriu despre altceva. Scriu despre cei nu foarte harnici într-ale harului, adică despre oamenii obișnuiți, despre cei mulți, despre cei care ascultă în loc să cânte și, mai ales, despre cei care își folosesc părerea doar pe post de buzdugan, niciodată pe post de cunună de lauri. Da, despre hateri scriu azi, însă despre o categorie specială.
Și, ca să nu credeți că sunt eu cel îndreptățit să ridice piatra pentru că, vezi Doamne, aș fi fără de păcat, mă recunosc primul a fi suferind de meteahna despre care am de gând să vă povestesc. Da. Numele meu este Dan Fințescu și atunci când ascult pentru prima oară o piesă a unui artist român mintea mi-o ia la goană încercând să dibuiască repejor “a ce sună”. Nu. Nu cred că fac deloc bine. Singura izbândă pe care am obținut-o în ceva timp de când încerc să mă dezbar de obiceiul ăsta tâmpit este că, dacă îmi rezultă niscaiva similaritate cu vreun șlagăr existent, măcar nu îmi mai exprim public descoperirea.
Ideea să scriu despre asta mi-a venit când, după articolul de săptămâna trecută despre Diamante FMM, am primit un singur comentariu pe pagina mea publică de Facebook, în care cineva întreba retoric dacă “ăștia sunt un fel de Suicide Squad de România”. Omul era triumfător. Găsise cu cine seamănă un proiect cum la noi în tărișoară nu s-a mai făcut și gata! Putea să dea cu hate.
Iată și câteva motive pentru care cred că vânătoarea asta de vrăjitoare-copiatoare este cât se poate de nocivă pentru industria muzicală din România:
1. Suntem tineri, Doamnă!
Da. Avem o industrie muzicală tinerică. Vorba aia, nici toate actele n-a reușit încă să și le scoată. Noi nu avem compozitori precum Richards / Jagger sau producători de vârsta lui Quincy Jones, care să-și fi trăit cei ‘jde ani de activitate într-o piață liberă, cu acces facil la resurse și surse de inspirație. Ba nici toate organismele și organizațiile care să facă din industria noastră una cu adevărat profesionistă nu le avem.
Maturitatea artistică este cel mai bine arătată de originalitate. Și nu doar la compozitori sau cântăreți, ci la orice artist. Când poți recunoaște pictorul după o tușă de culoare, chitaristul după primele note, scriitorul după un paragraf, atunci știi clar că ai de-a face cu un artist matur. Geniile sunt exceptate de la regula asta, mai ales pentru că majoritatea n-apucă să trăiască îndeajuns pentru a putea fi numiți maturi.
Dar oamenii ăia toți, de ne înclinăm sau ne dăm pe spate în fața lor mai ceva ca niște Hopa Mitici, ei bine, oamenii ăia nu s-au născut așa. Pentru a ajunge în locul ăla înalt de unde ne vrăjesc pe noi azi, a fost nevoie să își descopere adevăratul lor glas artistic. Iar descoperirea asta se întâmplă, aproape fără excepție, imitându-i pe alții. Dacă tot am vorbit de Richards / Jagger, păi ei au cântat doar coveruri pe primele lor trei albume. Bine, pe al treilea au apărut și primele compoziții proprii. Care compoziții semănau al naibii de tare cu ce făceau Beatleșii pe vremea aia. Quincy Jones a cântat “ca alții” mult și bine până să-i iasă prima capodoperă. Iar exemplele astea ar putea continua la nesfârșit.
Lor nu le-a tăiat nimeni din aripi zicându-le, din prima, că seamănă cu nu știu cine.
2. Disprețul naște monștri
Noi, posesorii de urechi românești de ascultat muzică autohtonă (Doamne, oribil cuvânt!), apreciem doar originalitatea. Să ferească zeii portativului să descoperim noi cea mai vagă asemănare între piesa vreunui nene sau a vreunei tăntici de la noi din patrie și cine știe ce hit internațional mai mare sau mai anemic! Am plescăit disprețuitor din limbă, am dat din mână a lehamite și am vârât munca omului în coșul de gunoi al părerilor noastre.
Nu ne interesează că piesa sună bine sau că, poate, în afară de partea de imitație, mai există și câteva chestii mișto p-acolo. Nu ne interesează dacă ideea e bună, dacă fata e frumoasă, dacă afară e soare. Ne interesează doar că seamănă.
Iar din apetitul ăsta al nostru de a dibui orice imitator apare o concluzie mai mult decât logică: publicul român nu acceptă decât muzică 1000% originală. Da’ nu numa’ atât. Ea trebuie să fie și bună. Păi de unde, dragii moșului, să se poată așa?! Ia mai citiți voi binișor o dată punctul 1, de mai sus. Va mai curge multă apă pe Dunăre până atunci. Ba eu chiar vin și zic că nu stăm deloc rău după 30 de ani.
3. Nu mai vă complexaț!
Frica de a fi prinși cu fofârlica este o sabie a lui Damocles care atârnă invizibil deasupra fiecărui cap daco-roman, de muzică născător. După caz, vârstă sau grosime a obrazului, ea poate fi paloș sau un amărât de briceag al lui Damocles, dar de existat, există cu siguranță. La cât am umblat prin studiouri, mai că m-aș risca să arunc un număr de 4 cifre. Dar prefer să nu mă hazardez și să întreb și eu retoric, precum fan-haterul de pe Facebook: oare câte piese bune zac prin sertare virtuale de calculatoare de studio și nu ne vor penetra niciodată urechile doar pentru că sună prea tare a ceva?
Complexul ăsta, al imitației, nu e valabil doar pentru piese. Ci și pentru artiști. Să dea naiba să semeni din punct de vedere fizic, la voce sau la stil cu vreun artist român de succes, că ai pus-o! Nu mai ai nicio șansă. Poate tu ai fi ajuns mai mare, ai fi fost mai bun. Da’ nu mai contează. Ești “ca ăla” și gata! Singurul mod în care mai ai vreo scăpare este să te transformi tu. Să cânți pe o voce care nu-i a ta, să cauți un look care să te îndepărteze de omul cu care semeni, deși el te îndepărtează și de tine însuți. E ok pentru cel care te ascultă să se îmbrace precum vecinul, să împrumute din expresiile colegului amuzant de la muncă. Dar tu n-ai voie să preiei sau să imiți. Ca imediat ți-o iei!
Dacă semeni cu unul de pe-afară, nu ești chiar “pa” din prima. Dar te procopsești imediat cu o poreclă standard formată din numele artistului cu care semeni plus sintagma “de România”. Porecla asta, deși pare măgulitoare la început, treptat ajunge să-ți atârne de gât precum o piatră de moară. Cariera ta artistică se transformă într-un fel de sezon etern la “Te cunosc de undeva”. Și dacă asculți mai atent intonația cu care lumea îți rostește porecla, vei desluși printre sunete și niște venin răutăcios. Ți s-a făcut o vrajă eternă. Tu n-ai cum să devii altcineva decât cel care ai fost de la început. Că doar ești Cutare “de România”.
Concluzii
Să te complexezi atunci când ți se întâmplă din astea este sinonim cu moarte artistică prematură. E ca și cum ai pornit să traversezi o prăpastie știind că podul se va prăbuși înainte să ajungi pe partea cealaltă. Nu vă speriați să semănați cu alții, stimabili artiști! Mai ales la început de drum. E ok să nu fii original o bucată din cariera ta. Asta înseamnă doar că nu ești genial. Sau că geniul ți-e ascuns ceva mai adânc decât la alde Hendrix sau Cobain. Bine, evident că există și reversul medaliei: să descoperi, la un moment dat, că nu poți trece de etapa asta, a imitării. Nu e nicio tragedie. Măcar ai încercat.
Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că, decât să ascult un cântecel prost, dar cum nu s-a mai auzit altul pe fața Pământului, prefer oricând o piesă bună care imită ceva sau pe cineva. Noi suntem singurii care dăm cu imitațiile de pământ așa cum o facem, deși, la cât de puțină experiență avem față de alții, ar trebui să fim ultimii care să avem voie să facem treaba asta. De ce e ok ca în Anglia să existe 200 de trupe care sună precum Coldplay, dar la noi nu e loc decât pentru o singură Vama?
Știu că nu mai e chiar atât de rău cum a fost în alți ani, când aproape fiecare piesă românească era pusă pe YouTube lângă o piesă străină și analizată mai ceva ca meciul Concordia Chiajna – Juventus Berceni. Seamănă sau nu seamănă? A fost sau n-a fost? A fost dom’le, tu n-auzi? Insăși existența The Motans e o dovadă a faptului că lucrurile merg spre bine. Tocmai de-asta articolul meu se îndreaptă cu precădere spre artiști și compozitori, nu spre public.
Nu abandonați etapele devenirii voastre artistice doar pentru că un Neica Nimeni sau altul o să vă acuze de lipsă de originalitate! Urmați-vă calea și lăsați-o să vă poarte unde vă e scris să ajungeți, nu vă opriți doar pentru că ăia de pe margine nu înțeleg că mai e mult până departe.
sursa imagini: Cursed E
