Despre atmosfera de căcălică pe care o are Sala Palatului impregnată în însăși structura ei de rezistență am mai scris și anul trecut, atunci când am fost la concertul Deliei. Fiți pe pace, nu s-a schimbat absolut nimic. Spiritul Anei Pauker zburdă mai departe pe coridoarele plușate. Și nu. N-a apărut nicio altă soluție pentru organizat concerte în București. Tare tristă-i treaba asta.
Mie unuia chiar nu mi-e teamă să zic așa: Damian este, în momentul de față, cel mai mare artist pe care industria muzicală din România îl are în viață. Dacă nu înțelegi cum vine de se leagă afirmația asta a mea cu realitatea, dă matale un click mai sus, pe numele lui, întru lămurire definitivă. Și, dacă tot suntem la capitolul justificări, aș vrea să rețineți că nu există nici cea mai vagă posibilitate ca această recenzie să fie una obiectivă. “Gypsy Rock” este, după părerea mea, unul din cele mai bune albume de muzică pe care le-a avut România de foarte multă vreme încoace. Îl admir ca idee, ca realizare, ca performanță. Deci asta e cronica unui fan.
Mă așteptam la o sală plină. Nu pentru că mi-aș fi imaginat că România va cădea pe spate la întoarcerea lui Damian după o pauză de șapte ani. Ci pentru că mă așteptam ca oamenii să reacționeze măcar la înșiruirea de artiști care au suit pe scenă, artiști care, împreună, reprezintă o mare parte a playlistului oricărui radio comercial din patria noastră. N-a fost sala chiar plină ochi. Și, la câte ifose mondene am văzut, tind să cred că s-au dat invitații multe, că au fost acolo oameni care n-ar da în viața lor bani pe un bilet, că bilet își cumpără doar muritorii. N-am să stau să comentez de ce s-a întâmplat asta, pentru că și la articolul despre album am primit un sms oarecum furios de la casa de discuri a lui Damian.
Tot concertul “Gypsy Rock” a fost greșit. N-ai cum să asculți muzica din asta “pe uscat”. Fiecare notă emană iz de carne friptă pe grătar, de vin răcoros servit în cană de lut, de ore târzii din noapte în care prietenia, amintirea, iubirea și durerea sunt toate izvor acelorași lacrimi. Da, concertul ăsta mi-a făcut sete. O sete pe care Sala Palatului era incapabilă de a o ostoi.
A început timid. Fără Damian pe scenă, cu un band rock în formulă clasică, un public care încă se foia pe scaune și artiști sfioși. Erau ca soldații din primele rânduri ale unei armate în plin atac. Se avântă în luptă mai degrabă împinși de camarazii din spate decât de propriul curaj, conștienți fiind de faptul că șansele lor de supraviețuire sunt anemice tare. Avangarda a fost formată în ordine din Cristina Bălan, Cornel Ilie, Alina Eremia și Sergiu Ferat cu Grasu XXL. De auzit s-au auzit bine, poate vocea a fost un pic cam tare. Cristina, cu energie bună, a încercat ea ceva, dar lumea încă își căuta locurile prin sală. Cornel, corect și rezervat, și-a cântat “damigeana” și a plecat. La fel Alina și Ferat, dar fără damigeană.
Nu știu dacă l-ați ascultat vreodată cu atenție, însă credeți-mă ca Ferat cântă de înțepenești. Incredibilă voce are și o folosește într-un mare fel. Grasu a făcut, cred, un live pe Facebook. Ideea poate că nu-i rea în sine. Poate-s eu demodat, însă mi se pare cumva lipsit de respect pentru oamenii din fața ta să te uiți în ecranul telefonului în loc să te uiți la ei în timp ce cânți. Cam la fel ca atunci când te întâlnești cu cineva și, în loc sa te bucuri de prezența omului din fața ta, tu stai cu ochii-n “smarfion”. Da, știu. E 2017, iar fanii digitali sunt mulți și hămesiți de conținut, dar cred că e un pic exagerat ca, de dragul lor, să-i ignori pe ăia care au băgat mâna-n buzunar și au cumpărat “belet” ca să te vadă (și) pe tine.
Apoi a apărut Damian și lucrurile s-au schimbat. L-am cunoscut de curând personal, atunci când i-am luat un interviu pentru Adevărul Live. E un om care arde pe dinăuntru, iar focul lui nu-i unul ușor de înțeles de către restul muritorilor. A simțit că e nevoie de multă energie pe scenă și a adus-o el pe toată. După începutul timid, apariția lui, venind din spatele publicului, a fost plină de forță. Dacă aș fi cârcotaș, aș zice chiar un pic exagerată. Dar era nevoie. Oamenii l-a primit cu dragoste. Multă. Damian avea emoții. Multe. Sau așa s-a văzut de la mine. De aici, Gypsy Rock s-a împărțit în două segmente distincte: partea lăutărească, în care s-au cântat piese de pe vremea când lăutarii țigani habar n-aveau că, de fapt, li se zice rromi și piesele de pe album, cu artiști invitați ca soliști vocali.
Damian n-a cântat propriu-zis decât o singură piesa, la nai, pe la mijlocul spectacolului. A fost de-ajuns. Și-a pus în ea tot sufletul. În rest, el a bătut într-o tobă mare care nu era captată de niciun fel de microfon, s-a agitat, a bătut din bețe. A fost ce e de fapt: prilejul pentru care s-a întâmplat totul, liantul, motivul pentru care pe scena Sălii Palatului a cântat muzica în seara aia.
Concertul a avut și un MC. Vasile Calofir, actor, a încercat să interpreteze un fel de personaj. Ceva, însă, n-a fost bine. Sunt sigur că au existat motive pentru care n-a fost treaba cum trebuie, pentru că pe Vasile Calofir îl știu de ani buni. Și-s puțini care au focul lui, foc pe care-l toarnă în toate personajele pe care le joacă pe scenă sau pe ecran. Cred că Vasile a rămas prea actor atunci când ar fi trebuit să fie ursar. El și-a conturat în minte un personaj, l-a vârât în închistarea convenției și n-a mai ieșit de acolo. A fost limpede din primul moment că Damian a improvizat mult, a schimbat elemente și momente ale spectacolului, a făcut ce a simțit. Ceea ce pe MC-ul nostru l-a cam descumpănit. De multe ori a intrat în scenă pentru câteva minute pentru ca apoi să iasă fără să zică nimic. Eu am zis de multe ori că principala calitate a unui MC este să știe când să nu vorbească. Da’ Calofir a cam abuzat de ea. Eu înțeleg că i-a cam păpat Damian replicile, însă cumva cred că ar fi trebuit să găsească resursele să își justifice prezența pe scenă sau să ia binișor loc în public.
Următoarele au fost Feli și Nicole Cherry. Amândouă au cântat perfect, dar, comparându-le cu energia pe care o avea Damian și pe care o împărțea cu maximă generozitate atât oamenilor din public cât și ălora de pe scenă, tot timiduțe au părut și ele.
După încă o repriză cu lăutari și atât a apărut pe scenă prima invitată care a făcut show. Lora, brunetă, sexy și dezbrăcată provocator (că îmbrăcată n-am cum să zic că a fost) a cântat “Araclema” în țigănește. Și a cântat cu foc și cu plăcere. Mie îmi place din ce în ce mai mult de ea ca artist.
Apoi, după încă o repriză de lăutari, a apărut singurul invitat care a înțeles că are fix o piesă ca să dea gata poporul. Ștefan Bănică a cântat “Dă, mamă, cu biciu-n mine” și a fost absolut fenomenal. Mimica feței, intonația și vocea aminteau, toate, de taică-său (Dumnezeu să-l ierte!). Mișcările de Elvis Presley, interacțiunea cu instrumentiștii, energia și bucuria de a cânta au arătat că e vorba despre un actor-cântăreț profesionist care știe să folosească fix câte secunde îi dai ca să te dea pe spate. De departe cel mai tare invitat pe care l-a avut Damian pe scenă la “Gypsy Rock”.
Pe Giulia, care a avut ghinionul să apară pe scenă fix după Ștefan, aproape că n-am recunoscut-o. Din cauza perucii. A fost un moment frumos, o piesă care, în mod inexplicabil, n-a avut loc pe album și chiar nu înțeleg de ce. După Giulia, imediat, a început un alt moment foarte bun al show-ului: Loredana și Connect-R. Lori, îmbrăcată ca o regină-divă, a fost majestuoasă ca ținută și prezență pe “Mama mea e florăreasă”. Din păcate, deși până atunci toate vocile s-au auzit excelent (poate chiar un pic prea tare), strofa lui Connect-R a avut ghinion. Mie mi-a plăcut mult de prima oară când am ascultat albumul și așteptam cu mare bucurie momentul lui. El, pe scenă, a fost ok și, din câte mi-am dat seama, a dat-o perfect. Dar nu prea s-a auzit. Oricum, felicitări lui Adi Dan și echipei sale, pentru că un concert cu atâția instrumentiști și soliști este o mare provocare și prilej de multe “neprevăzute”. Asta a fost singura dudă cât de cât mare.
După ce Damian ne-a înălțat sufletele cu piesa pe care a cântat-o la nai, a intrat toată lumea în scenă, cu tortul. Era ziua lui. Smiley este cel care i l-a dat. Sala a cântat “mulți ani trăiască”, iar momentul ăsta care a venit fix după altul plin de emoție a ridicat oamenii definitiv în picioare. Mă rog, eu cel puțin, nu m-am mai așezat până la sfârșit.
Apoi a venit Delia, extravagantă ca de obicei. Nu pot decât să-mi imaginez grija cu care cele două dive, Delia și Loredana, și-au pregătit ținutele pentru concertul ăsta. Nu îmi amintesc de când n-au mai fost ele pe aceeași scenă în aceeași seară, da’ de curând nu cred că s-a întâmplat. Și cu siguranță că nici măcar să-mi imaginez nu pot prin ce războaie de orgoliu a răzbătut Damian ca să stabilească ordinea intrării. Delia a fost prima artistă, în afară de Damian, care a făcut publicul să cânte. Iar oamenii au cântat “Mona” de zici că eram la un bairam din anii ’80.
Prezentarea trupei a fost unul din lucrurile pe care le-am așteptat cu mare nerăbdare. Asta pentru că, dacă a fost ceva ce m-a lăsat paf, asta a fost partea instrumentală a concertului. A sunat într-un mare fel. Bine, era și greu să fie altfel la ce instrumentiști erau pe scenă. Mă bucur mult pentru Alex “Copilu'” Matei, clăpar la Jukebox, că a avut ocazia să cânte în formula asta. Cred că e un lucru pe care și-l va aduce aminte mereu. Și n-am cum să nu povestesc despre Bubu. Mi s-a părut că el a înțeles perfect că lucrul care se întâmplă pe scenă din punct de vedere muzical este o minune și că minunea asta trebuie trăită la maxim în fiecare secundă în care durează. Din ce am văzut eu, între el și Damian există o comunicare specială, a talentelor care se recunosc și se respectă. Bubu, la Gypsy Rock, și-a lăsat sufletul pe tobe. Sper din toată inima ca pe lumea asta să existe un om care să construiască în jurul lui o trupă pe măsura talentului și dăruirii pe care le are. Bravo, Bubu!
Ultima piesă dinaintea bisului a fost, evident, “În stație la Lizeanu”. Smiley, cu răpirea din serai cusută pe spatele hainei, a avut o prezență foarte inteligentă pe scenă. El era invitatul principal, cânta ultimul, însă concertul era al lui Damian. Iar Smiley ne-a ajutat pe toți să înțelegem asta.
Bisul a fost, așa cum era și cazul, exclusiv instrumental. Pentru că pe cuvântul meu de pionier, a trecut mult timp de când n-am auzit o trupă să sune așa pe scenă. Știu că mă repet, da’ n-am ce-i face.
“Gypsy Rock” a fost, pentru mine, o experiență frumoasă. Dacă i-a lipsit ceva concertului ăstuia, aia a fost regia. Nu știu dacă a fost cineva care a fost plătit pentru asta și care n-a știut să se impună în fața focului lui Damian sau dacă și-a asumat el însuși rolul, pentru că #ursariemaxima. La cât de frumoasă a fost muzica, ea merita mai multă poveste. Poate data viitoare. Că eu nu înțeleg de ce a fost ăsta primul concert al lui Damian pe care l-am văzut, însă știu sigur că nu mai ratez niciunul de acum încolo.
sursa imagini: Arhiva Mea
