Despre Joni Mitchell auzisem de mult. Și, ca orice om normal, îi ascultasem câteva piese fără să știu neapărat că sunt ale ei. Prima dată m-am întâlnit la modul serios cu ea atunci când am citit autobiografia lui Neil Young, iar întâlnirea asta a lăsat urme îndeajuns de adânci încât să mă facă să cumpăr și un vinil de-al ei. Unul, că atâta am găsit la una din vizitele mele la Music Box.
“Reckless Daughter” este autobiografia unui rock star, chiar dacă unii i-ar zice folk star. Joni Mitchell e o femeie care le-a încercat pe toate, le-a greșit pe toate și, aidoma celor mai mari răzvrătiți împotriva societății care au reușit performanța de a atinge vârsta a treia, e acum senină și împăcată cu sine… până își iese din pepeni.
Joni Mitchell a început prin a-și abandona copilul, a continuat prin a înțelege că polii de putere din industria muzicală reacționează la farmecele ei, s-a pierdut în droguri, s-a regăsit în sălbăticie și apoi a făcut pace cu trecutul și cu ea însăși. Dar performanța care merită învățată din “Reckless Daughter” e aceea de a rămâne sinceră indiferent de modalitatea de exprimare muzicală aleasă. Pentru că asta a făcut ea și prin această performanță a reușit să rămână relevantă pentru fanii ei timp de multe zeci de ani. Nu spun câte, pentru că o respect prea tare.
“Reckless Daughter” nu e tradusă în românește. O găsiți pe Kindle aici.
Citatele mele preferate din “Reckless Daughter” sunt:*
“Ori furi din viață, ori furi din cărți. Viața e teren public, dar cărțile nu. Asta e părerea mea personală. Nu fura din arta altuia, pentru că asta se cheamă că trișezi. Dar să furi de la viață – asta are voie oricine, nu?”
“Primele albume erau deseori făcute ca o măsură de siguranță care să le oprească de la a deveni ultime albume. Asta înseamnă că, pe vremea aceea, la debut nu voiai decât să servești aperitivele. Pe vremea când industria muzicală era opulentă, iar afacerile erau făcute pe termen lung, păstrai marfa bună pentru cel de-al doilea album, când numele îți era deja cunoscut și aveai deja un public al tău.”
“Publicul de rock poate fi deseori prea mitocan, iar publicul de jazz poate fi prea cult, dar publicul de muzică clasică e de departe cel mai rău: atât de snob, încât trebuie să-și reprime orice reacție.”
“‘Industria muzicală a fost întotdeauna condusă de infractori, dar cel puțin înainte erau infractori cărora le plăcea muzica’, obișnuia Joni să spună.”
“… după cum a spus și Dylan, te poți întoarce de fiecare dată, dar niciodată nu te poți întoarce de tot.”
*traducerea îmi aparține
