Canadienii nu dau mulți din ăia mari de tot, da’ și când dau… Neil Young e unul dintre ei. Și, chiar dacă la noi în patrie nu cred că e cineva care să se bată cu pumnul în piept de mare fan Neil Young ce e, totuși nu cred că există cineva care să se priceapă cât de cât la muzică și să nu fi auzit de Crosby, Stills & Nash. Trupă care și-a schimbat numele în Crosby, Stills, Nash & Young și care a fost cam șmecheră la vremea ei, ce-i drept mai ales de partea ailaltă a Atlanticului.
N-am să încep să-i povestesc eu viața lui Neil Young, că pe bune n-are sens. Omul e printre marii roacheri ai planetei și punct. Restul găsiți în autobiografia lui care, pentru o carte scrisă de un american, e foarte realistă. Am băgat de seamă că, spre deosebire de britanici, americanii tind să rotunjească destul de mult lucrurile în favoarea lor, să treacă ușurel peste momentele nasoale sau penibile, să le trateze de parcă nici n-ar fi existat sau de parcă ar fi, iaca, niște flecuștețe. Nu și Neil Young.
“Waging Heavy Peace” este o carte despre viața într-o trupă și, citind-o, poți învăța multe despre cum să-ți suporți, iubești sau părăsești colegii de trupă atunci cănd conviețuirea chiar nu mai e posibilă. Ce e altfel la autobiografia asta este spiritul lui Neil Young: om de afaceri corcit cu om de știință dus cu capul. Investește într-o mie de proiecte, are un milion de idei și pare că nimic nu-i iese în afară de muzică. Și cu toate astea, omul se ia în serios în continuare.
Neil Young mai spune o poveste care merită citită cu luare-aminte. E povestea rock starului anilor ’60 privit prin proprii săi ochi de om bătrân. E savuros felul în care se povestește – cu amărăciune, cu umor, cu toleranță.
Foarte mișto sunt și ideile lui despre industria muzicală, despre casele de discuri mai ales. Dar ce m-a dat pe spate este felul în care el pune decăderea muzicii de la statutul de artă la cel de fundal sonor pe seama tehnicii de redare a înregistrărilor de studio. E atât de convingător, încât recunosc că Neil Young este unul din motivele pentru care am început să evit să ascult muzica pe care să vreau să o înțeleg în formate care ciuntesc sunetele pe care nu le auzim, dar pe care le simțim. Am zis-o mult prea complicat, dar pot și foarte simplu: adică Neil Young e omul care m-a transformat în anti-MP3.
“Waging Heavy Peace” de Neil Young în românește?! Eu zic că niciodată. Deci pe Kindle o găsiți aici.
Citatele de mi-au plăcut mie cel mai tare în “Waging Heavy Peace” sunt*:
“Nu-mi place ce s-a întâmplat cu calitatea sunetului muzicii; nu mai există profunzime sau sentiment, iar oamenii nu mai primesc ceea ce au nevoie ascultând muzică; așa că muzica moare. Asta e teoria mea.”
“Azi muzica e prezentată ca un soi de divertisment, ca un joc. Sunetul nu mai are calitate. S-a transformat într-un hobby la modă, o jucărie, nu mai e un mesaj direct spre suflet. Deci lucrurile s-au schimbat.”
“Niciodată n-am crezut că e treaba mea să fac în așa fel încât casa de discuri să aibă cu ce să se dea mare. Credeam că lucrurile stau fix invers.”
“Mă rog cu alți oameni dacă ei asta fac. Nu-i judec pentru asta. Ăsta e felul în care ei au ales să fie. Mă alătur lor. Apoi îmi văd de treabă. Luna înseamnă mult pentru mine, la fel cum și pădurea înseamnă mult. Toate ale naturii îmi vorbesc într-un ritm pe care îl simt. Probabil că astea sunt lucrurile care fac din mine un păgân.”
“Și deci acum am intrat în mașina de făcut cântece, iar ea a luat-o razna. Mă plimb pe holurile treziei, fără să știu cum să halucinez.”
*traducerea îmi aparține
