sursa imaginii: The Economist
Am scris în primele două episoade ale acestui mini-serial o istorie extrem de scurtă a muzicii pentru a lămuri procesul prin care s-a ajuns la mainstream. Le puteți găsi aici: episodul 1 , episodul 2 .
CONCLUZIILE ACESTEI SCURTE ISTORII
Muzica și industria muzicală nu sunt sinonime. Muzica a existat cu MULTE sute de ani înaintea industriei, care nici măcar centenarul nu a apucat să și-l sărbătorească.
Dacă până la apariția industriei muzicale un artist își etala creațiile în speranța că publicul îl va aprecia, odată cu industria artiștii creează pentru a avea succes la un public cât mai numeros. Deosebirea este extrem de mică, însă are o importanță capitală. Artistul crea de unul singur ceea ce simțea, apoi se ruga să aibă succes. Acum fiecare notă “industrială” apare ca un rezultat al unei munci în echipă, o echipă care vrea un hit.
CONSECINȚELE APARIȚIEI MUZICII MAINSTREAM
Toată istoria asta am depănat-o pentru a vă arăta modul în care muzica s-a industrializat. Întrebarea “Ce a fost mai întâi, mainstream-ul sau industria muzicală?” mi se pare ca aia cu oul și găina. Propun să nu ne chinuim prea tare neuronii în privința asta.
Cert este că odată ce muzica a fost preluată din punct de vedere management de oameni de afaceri, ei au optimizat totul pentru a se ajunge cât mai rapid și cu pierderi cât mai puține la profit, adică la succes. Ceea ce a însemnat următoarele:
1. Orice sunet, tip de piesă, voce, stil vestimentar avea succes era rapid imitat. A rezultat uniformizarea până la exasperare a muzicii. De fapt, noile curente “la modă” în muzică nu sunt decât reordonări ale unor sound-uri care au avut succes mainstream la un moment dat. Iar publicul tratat astfel s-a învățat ca orice fel de muzică nouă i se prezintă trebuie să fie în primul rând lesne de îngurgitat, să-i sune cunoscut, să-i fie ușor accesibilă.
2. Din punctul de vedere al business-ului cu muzică, marketingul de calitate poate ascunde micile (sau marile) defecte sau lipsuri ale produsului muzical (trupă, artist solo, piesă etc). Astfel încât artiști și piese fără calități deosebite au ajuns să aibă foarte mult succes doar pentru că au avut în spate o echipă de promovare mai șmecheră ca alții.
3. Dacă artiștii nu erau cine știe ce, piesele erau toate cam la fel într-o anumită epocă, diferențele au început să apară în alte domenii: machiaj strident, ținute provocatoare, concerte grandioase din orice punct de vedere în afară de cel muzical propriu-zis.
4. Produsele muzicale create doar pentru profit nu au substanță. Ele pot vrăji publicul pentru un timp scurt, dar nu se pot susține din punct de vedere artistic. Omul din față, artistul, are de foarte multe ori prea puțin de-a face cu muzica pe care o cântă, felul în care se îmbracă, replicile pe care le spune. El este de obicei dirijat atent din spate de o întreagă armată. Astfel încât el ca om va avea o evoluție care de foarte multe ori nu va coincide cu cea a muzicii pe care publicul o percepe ca fiind a sa. Ce contează? Păi aspectul fizic este unul extrem de important. Și, de obicei, când frumușelul sau frumușica “începea să se treacă”, dispărea mai mult sau mai puțin brusc de pe firmament. Această perisabilitate din ce în ce mai mare a produselor muzicale a creat un fel de fast-food muzical în care cu cât consumi mai multă mâncare puternic aditivată chimic, cu atât vrei mai multă. Publicul voia mereu altceva, alt artist, altă muzică la fel. Iar industria a trebuit să o furnizeze cu un preț: calitatea. Oamenii care compun efectiv piesele nu mai au timp de bibilit și de răzgândit. Dacă înainte se stătea câțiva ani pentru un album, timp în care se compuneau foarte multe piese, care apoi se alegeau, se prelucrau, se cerneau, se cizelau, acum totul se întâmplă în câteva ore, zile cel mult.
Poate că tonul din paragrafele de mai sus vi se pare puțin amar. Eu încerc pe cât posibil să nu judec, ci să relatez. Argumentația mi-e bazată pe fapte sau așa îmi place să cred. Așa a evoluat muzica în lume. Nu mă lamentez, nu arunc cu pietre în mainstream și nu preaslăvesc niciun alt curent muzical. Gusturile mele sunt ale mele și încerc să le respect pe ale altora. Am simțit nevoia să spun asta aici, dar mai ales înainte de următorul articol.
Despre supradoza de muzică și hatereala însăși vorbim luni în ceea ce cred că va fi ultimul episod al acestui mini-serial.
– VA URMA –
