De ce atâta hatereală pentru muzica comercială – ultimul episod

În primele trei episoade ale acestui serial am făcut puțină istorie și am teoretizat nițel, ca să înțelegem cum de-am ajuns la prezentul la care mă voi referi azi. Puteți citi aici: episodul 1, episodul 2, episodul 3.

sometimes_music_is_shit____by_fluffytail_zombie-d44n8ru

credit imagine: deviantart.com – Fluffytail-Zombie

SUPRADOZA DE MUZICĂ

În 2015 muzica este infinit mai prezentă în viețile noastre decât, să zicem, acum 300 de ani. Pe acele vremuri, oamenii se îmbrăcau frumos și plăteau prețuri destul de mari pentru a asculta muzică. Ea era un eveniment în viețile lor. La biserică, la o sărbătoare, la un concert sau într-un spectacol ambulant muzica reprezenta ceva festiv, care emoționa la fel cum te emoționează revederea după mulți ani a unui om de care ți-a fost foarte dor.

Noi, cei de azi, avem muzică peste tot: în mașină, în căști, în alarma sau soneria telefonului, la radio, la televizor, la cafenea, restaurant, în lift. Muzica e cu noi în timp ce muncim, alergăm, înotăm, facem dragoste. Dar oare mai ascultăm noi muzică? Raportat la numărul de minute în care ea este prezentă în viața noastră ca fundal sonor, suma minutelor în care noi CHIAR ascultăm muzică, adică în care acordăm acestei activități întreaga noastră atenție este infim. Până și la concerte suntem prea ocupați cu filmatul și selfie-ul ca să mai lăsăm muzica să-și facă vraja.

Îmi pare foarte rău, însă cred că, dacă s-ar putea contoriza numărul de minute în care chiar ascultăm muzică rezultatul ar fi înspăimântător pentru cei din branșă. Muzica zilelor noastre este una care se aude în surdină oricât de tare ar fi volumul boxelor. Pentru că muzica e fundal în timp ce bem o bere cu băieții sau pretext să ne rupem în figuri în club pentru încă un one night stand. Prezența muzicii e la fel de firească precum cea a curentului electric. Și n-am văzut de multă vreme pe cineva să se entuziasmeze la bec.

Partea bună în această supradoză este că există tone de muzică pentru orice fel de gust și că, de cele mai multe ori, avem libertatea de a asculta fix ce vrem noi. Și atunci de ce hatereala asta imensă pentru muzica mainstream? Hai, că parcă de la asta am pornit.

DE UNDE IMENSA HATEREALĂ?

Să ne înțelegem: eu însumi am afirmat că nu există muzică proastă dacă privești problema din punctul de vedere al succesului și n-am de gând să mă contrazic. Când însă punctul de vedere este cel al unui om cu o cultură muzicală peste medie, această afirmație își pierde valoarea de adevăr. Muzica mainstream este rudimentară și repetitivă pentru un individ cu urehi culte.

hater

Oamenii care au acumulat niscaiva cultură muzicală sunt, în general, oameni cu o educație mult peste medie. Asta înseamnă că ei posedă mijloacele de comunicare și persuasiune pentru a-și face cunoscută și respectată părerea unor apropiați care îi respectă pentru discenărmântul lor. Și mai înseamnă și că vor vedea mult mai clar toate lipsurile muzicii mainstream, precum și strategiile de marketing folosite pentru a capta atenția majorității publicului.

În fine, haterii de mainstream sunt asmuțiți pentru că există destule momente în viața lor în care, vrând nevrând ajung într-un loc în care se ascultă muzica asta pe care ei nu o suportă. Un moment în care NU AU DE ALES. O întâlnire de afaceri într-o cafenea la modă, o nuntă, un teambuilding, o surpriză pe care i-au făcut-o unui verișor mai mic ducându-l la un concert sunt tot atâtea prilejuri de a deveni prizonieri pentru câteva ore sau zile într-un mediu „ostil” lor. Nu-s multe cafenele șic unde se ascultă Cannibal Corpse, nunți unde lumea savurează un solo de-al lui John Coltrane sau verișori adolescenți fani Gustav Mahler. Deci haterii de mainstream se simt, pe drept cuvânt din punctul lor de vedere, asaltați de o muzică pe care ei nu o suportă. Și la un moment dat fiecare din ei răbufnește. Cam la fel s-ar întâmpla cu un fan al lui J Balvin pe care cineva l-ar pedepsi cu un festival internațional de thrash.

CE-I DE FĂCUT?

Răspunsul e simplu. Să ne înțelegem unii pe alții. Dacă ne apucăm să înjurăm muzica mainstream și radiourile care o difuzează, acuzându-i de îndobitocirea populației pentru profit, de ce să nu ne apucăm să pârjolim și restaurante fast food, fabricile de suplimente alimentare și importatorii de energizante? Astea și încă multe altele sunt afaceri care urmăresc profitul și dăunează într-un fel sau altul consumatorilor. Etica de business mi se pare mult mai urgent de reglementat în domenii precum medicamentele, alimentația sau subvenționarea datoriilor decât în muzică.

La final vă rog eu frumos de tot să înțelegeți două lucruri importante:

1. Industria muzicală nu e o artă, e o afacere. Dacă mâine cercetările ar releva faptul că majoritatea românilor își dorește să audă Negura Bunget în heavy rotation, asta s-ar difuza pe toate posturile. Nu înjurați pe nimeni pentru gustul majorității. Și nu uitați că aveți (aproape) întotdeauna libertatea să nu ascultați o piesă sau un artist care nu vă place.

2. Muzica, de orice fel și valoare ar fi, răspunde înainte de toate la întrebarea: „Îmi place?”. Dacă ție nu-ți place, asta nu înseamnă că merită aruncată la gunoi cu maxim tărăboi. Pentru că muzica aia de nu place nimănui dispare în liniște, neștiută, neascultată, uitată înainte de a fi cunoscută.

Bibliografie: bbc.com, theatlantic.com, ipl.org, metmuseum.org, musicgenrelist.com, dictionary.reference.com

– SFÂRȘIT –