Pe lângă evidenta cacofonie (pentru a cărei repetiție pe parcursul acestui articol îmi cer de acum scuze) muzica asta comercială este înjurată de oricine se dă cât de cât cunoscător în domeniu. De obicei, această sintagmă este folosită ca antonim pentru muzica underground, unde adevăratele valori preferă să se zbată în sărăcie și relativă obscuritate decât să se prostitueze în industria asta care nu face altceva decât să promoveze non-valoarea.
Să mă iertați că vă spun, însă atunci când întâlniți un asemenea personaj îi puteți comunica relaxați că habar n-are despre ce vorbește sau, mai exact, nu folosește corect termenii. Nu mă voi apuca să comentez aici valoarea muzicii, pentru că o foarte mare parte din ea ține de gustul oamenilor care o ascultă. Așadar, de fapt, muzica bună nu există decât raportat la urechile celor care o ascultă, iar a vorbi la modul general despre muzica bună și muzică proastă ar însemna pură utopie. Nu uitați însă că orice om, indiferent de sex, religie, educație, culoare politică, înălțime, preferințe sexuale sau ureche muzicală are dreptul să se bucure de muzică. Și că pe lumea asta, dacă are de ales, niciun om nu va asculta muzică proastă DIN PUNCTUL LUI DE VEDERE. Un fan manele își va astupa urechile îngrozit la riff-urile de chitară ale unei piese Napalm Death, la fel cum un meloman cu abonament la Filarmonică se va chirci de durere atunci când va auzi o ritornelă de-a lui Sandu Pește. Amândoi vor țipa: “Oprește mai repede mizeria asta de muzică!” Și știți ceva? Amândoi vor avea dreptate, fiecare din punctul său de vedere.
Unii aseamănă dragostea fanilor diferitelor genuri muzicale pentru muzica lor preferată cu pasiunea pe care microbiștii o nutresc pentru echipa favorită de fotbal. Că, atunci când ești punker de exemplu, e normal să urăști toate celelalte genuri muzicale si, mai ales, să consideri că oricine agreează un alt gen muzical este un om demn de dispreț. Dacă la fotbal înțeleg “ura” asta încrâncenată, în ceea ce privește muzica, iertați-mă, dar îmi scapă ceva. Adică… aici n-avem de câștigat cupa și campionatu’. Nu ne fură arbitrii, nu se face blat. Fiecare cu, pe românește, a mă-sii. De unde vrajba asta, n-am să înțeleg în veci.
Să ne întoarcem acum la muzica comercială și a ei definiție. Cuvântul “comercial’ provine, în mod evident, de la substantivul comerț, care înseamnă “schimb de produse prin cumpărarea și vânzarea lor” conform dexonline. Cu alte cuvinte, comerțul are ca obiectiv profitul. Așadar muzica comercială este acea muzică făcută cu scopul de a se obține profit. Că acest profit material este reprezentat de suma achitată pentru compunerea unei bucăți muzicale dedicate cuiva, că e vorba despre niște bani pentru achiziționarea unor drepturi asupra unei piese, vânzări, bani din concerte… în fine, orice fel de bani, vorbim atunci despre muzica comercială.
Până și Bach sau Vivaldi au făcut muzică comercială, pentru că o bună parte a creațiilor lor a fost compusă la comanda unor nobili, iar munca lor a fost plătită aidoma muncii prestate de orice alt meșteșugar. Acum, că avem această definiție în minte, hai să ne gândim care este acel artist pe care îl știm și care nu face muzică având intenția de a scoate profit de pe urma ei? Mie nu-mi vine în minte nici un nume de om care să facă muzică doar pentru că simte că, dacă nu scoate din el acele creații, va muri. Omul care să compună fără să-i pese de ce-i zice lumea, fără să caute banii pe care îi aduce faima, care să lucreze exclusiv de amorul artei, sperând doar în confirmarea posterității, nu cred să mai există. Singurul exemplu care îmi vine în minte acum este din pictură. Van Gogh n-a vândut nici măcar o pânză pictată de el în timpul vieții. Dar asta nu l-a împiedicat să continue să creeze fix așa cum a vrut și simțit el. Iar posteritatea i-a dat dreptate. Dacă mai știți voi pe careva, vă rog să-mi spuneți.
Opoziția de termeni corectă este muzică mainstream versus muzică underground. Dar despre asta vom vorbi în articolul următor.
