Am mai tradus la un moment dat un interviu cu Steve Mac, unul din cei mai mari compozitori din lume la ora actuală. Deși sunt lungi, eu vă recomand să le citiți cu atenție, pentru că oamenii ăștia chiar au să vă învețe câte ceva.
Dacă s-ar face vreodată un film despre viața lui Bill Curbishley, s-ar lăsa cu multe guri căscate. Unul din cei mai cunoscuți manageri ai tuturor timpurilor, Curbishley a avut grijă de cariera The Who pentru cea mai mare parte a ultimilor 50 de ani, timp în care a supravegheat și munca veșnic tinerilor rockeri britanici de la Judas Priest.
El a mai făcut o nefăcută: i-a reunit pe Robert Plant și Jimmy Page, eveniment care s-a întâmplat cu mult ajutor din partea lui Curbishley în 1994, odată cu albumul “No Quarter” și cu turneul omonim. Bill a sfârșit prin a-l manageria pe Plant pentru 26 de ani – începând din 1982 – și pe Page pentru ceva mai mult de un deceniu.
Da’ nu s-a oprit la atât. El este și un producător de succes, lucrând la filme britanice clasice cum ar fi Quadrophenia (1979), McVicar (1980) și The Railway Man (2013).
S-a născut în 1942 în Forest Gate. Tatăl lui era inginer de marină, iar Curbishley era cel mai mare din cei șase copii ai familiei. Unul din frații lui, Alan Curbishley, avea să joace pentru și, mai târziu, să antreneze cluburile de fotbal West Ham și Charlton.
În timp ce se maturiza, Bill a devenit un fanatic al subculturii mod, în timp ce se împrietenea cu unele din cele mai stridente și nelegiuite personaje din East London; îi considera pe frații Kray prietenii lui și chiar a fost condamnat pentru jaf armat (deși el își declară nevinovăția și azi), înainte să intre în industria muzicală.
Primul lui job în industrie a fost alături de doi foști colegi de școală, Mike Shaw și Chris Stamp, la Track Records. După care cariera lui a cunoscut o creștere rapidă și aparent interminabilă – dar nu în totalitate lipsită de momente delicate. Mike Shaw a suferit un accident de mașină în timp ce se îndrepta spre Liverpool, la un concert The Who. Ca urmare a acestui accident, el a devenit paraplegic. E o poveste care îl întristează pe Curbishley chiar și în prezent. A mai fost și dezastrul de la concertul The Who din Cincinnati, din 1979, când 11 oameni au murit în timpul unei busculade la Riverfront Coliseum – întâmplare pe care Curbishley o consideră cel mai dificil moment al carierei sale.
Între agonie și extaz au încăput și destul de multe hohote de râs; ca atunci când Judas Priest au fost dați în judecată în 1990, în Nevada, pentru niște presupuse mesaje ascunse în muzica de pe albumul “Defender of the Faith” – care, zicea procurorul, îi împingea pe adolescenți spre sinucidere.
Curbishley își amintește: “Avocații ăia de alergau după cai verzi pe pereți ziceau că, atunci când iei nu mai știu ce piesă de la Judas Priest și o asculți invers (chestie pe care o face toată lumea, nu?) se aude îndemnul: Fă-o! Fă-o! Le-am răspuns: Pe bune?! Eu, dacă ar fi să bag un mesaj subliminal într-o piesă ar fi: Cumpără-l! Cumpără-l!”
În cele din urmă judecătorul a închis dosarul încă de la prima înfățișare.
În prezent, Curbishley, fondatorul Trinifold Management, rămâne cât se poate de implicat în industria muzicală, colaborând în continuare îndeaproape cu Judas Priest și The Who. În plus, Curbishley s-a implicat de curând în proiectul Centtrip Music – un startup care e conceput pentru a ajuta managerii de artiști să optimizeze schimburile valutare fără să mai fie nevoie să se bazeze pe practicile dubioase ale marilor bănci.
Î: De ce crezi că ai reușit să ai o relație atât de stabilă cu The Who, care durează de aproape 50 de ani?
Roger (Daltrey, vocal The Who, n. tr.) și Pete (Townshend, chitară solo și principal compozitor la The Who, n. tr.) sunt foarte diferiți – dar cred că amândoi știu că m-aș arunca și în fața trenului pentru ei. Le-am arătat mereu că ei sunt pe primul loc. Pe de altă parte, nu mi-a fost niciodată teamă să îi spun “nu” niciunuia dintre ei și nu mi-a fost niciodată cu adevărat teamă că aș putea greși. Sper doar că am reușit să iau mai multe decizii bune decât proaste.
Nici măcar nu am un contract semnat cu ei. A existat un moment în care am fost rugat să semnez unul și n-am vrut. Avem acorduri în ceea ce privește comisioanele și chestii din astea, dar eu le-am zis așa: dacă voi nu sunteți de acord să mă plătiți pentru munca mea, ne vedem fiecare de drumul lui. Pentru că un manager care se ține cu dinții de un artist care nu-l mai vrea e un idiot.
După 46 de ani, se cheamă că a durat cam mult până să se prindă că nu le place de mine!
Î: Când ai preluat managementul The Who în anii ’70, carierele lor erau în ordine?
Da’ de unde?! Eram un tip foarte hotărât pe vremea aia și erau multe chestii de schimbat – afacerile lor nu erau nici pe departe în cea mai bună formă. Dar mi-am dat seama repejor că, de fiecare dată când intram într-o ședință cu șefii de pe la vreo casă de discuri, îi rupeam pe genunchi. Pur și simplu aveam mai multă determinare decât ei. Am realizat și că posed abilitatea de a gândi afacerile din mers – întotdeauna m-am priceput la cifre. Roger e cel care m-a susțiut la început și lui îi datorez foarte multe.
Roger a înregistrat un album solo (Daltrey, 1973) și toate piesele de pe el erau scrise de Leo Sayer. M-am dus la Universal – mă rog, MCA pe vremea aia – cu albumul lui Roger, cu “Silverbird” a lui Leo Sayer și cu încă un album al unei trupe olandeze care se numea Golden Earring, care sunt cunoscuți pentru “Radar Love”.
Universal a zis așa: ne plac foarte tare albumele astea două – Daltrey și Silverbird – dar nu prea suntem siguri de trupa asta olandeză. Eu le-am răspuns: sunt foarte buni în concert și cântă la Lyceum, în Londra, în deschiderea cuiva – hai să-i vedeți!
Am ajuns la sala de concerte, dar în seara aia a fost o amenințare cu bomba din partea IRA. Toată lumea a fost dată afară din sală, iar poliția a căutat bomba timp de două ore. Când ne-am întors, nu mai era nimeni de la MCA. Rahat, m-am gândit.
Le-am dat telefon a doua zi dimineață și i-am întrebat: Unde-ați plecat? La care ei au răspuns: Nici măcar n-am putut să ne apropiem de sala de concert, atât de multă lume era în jurul ei! Trebuie neapărat să semnăm trupa asta!
Drept urmare, ei au avut un album de mare succes.
Î: Fie că e vorba despre Townshend și Daltrey, despre Page și Plant sau, mai ales, despre Keith Moon, toți au personalități extrem de puternice. De ce crezi că îți arată respectul de care ai nevoie pentru a le împinge carierele înainte?
Ehe, Moon (baterist The Who, n. tr.)… a fost întotdeauna dificil. Îl lua amocul din rahaturi tangențiale. Dar mă respecta mult, iar eu încearca să-l menajez într-o sumedenie de feluri. De multe ori am zis că Moon n-are cum să prindă pensia. Era un fel de bufon al curții atunci când era tânăr.
Moartea lui a fost, poate, previzibilă, dar, chiar și așa, tot a fost șocantă. Munciserăm cu toții foarte mult și îl aduseserăm în punctul în care se oprise din băut și încerca să-și recapete forma. Medicamentul pe care îl lua, Heminevrin, nu ar fi trebuit să aibă efecte secundare. Da’ dacă iei 23 de pilule, atunci are. Încerca să se adune. A fost foarte trist.
Î: Care sunt cele mai tari amintiri de pe vremea când lucrai cu Page și Plant?
Cu Plant lucram din 1982. Câțiva ani mai târziu mi-a propus să fiu managerul lui Jimmy și i-am zis: uite, o să mă întâlnesc cu Jimmy, dar trebuie să înțelegeți amândoi că, atunci când vor apărea problemele, nu voi putea fi de acord decât cu unul dintre voi – așa că ai face bine să te pregătești pentru asta.
A fost foarte greu, pentru că sunt personalități cu totul diferite. Am făcut niște lucruri pentru ei pentru care ar trebui să-mi fie recunoscători toată viața.
Î: Ca de exemplu?
Și-au vândut întreg catalogul de muzică înregistrată și tot publishingul la Atlantic și Warner/Chappell cu câțiva ani înainte să încep eu să lucrez cu ei. Iar eu, împreună cu avocatul lor din S.U.A., George Fearon, i-am ajutat să le recupereze. Și le au și în ziua de azi.
Jimmy Page era convins că, dacă își va remasteriza cântecele, vor suna mult mai bine. Așa că m-am dus la Doug Morris, care conducea Atlantic. Eram prieteni vechi. I-am zis că Jimmy vrea să remasterizeze toate piesele Zeppelin, dar că, dacă o face, vreau ca ei să își recapete toate drepturile. Doug a zis ok.
Primul boxset de 4 CD-uri pe care l-a făcut Jimmy (Led Zeppelin Remasters din 1992) costa 75 de dolari. A vândut 2,2 milioane de exemplare. Atlantic n-a avut alte costuri în afară de remasterizare. Iar trupa și-a obținut toate drepturile înapoi, drepturi pe care le are și în ziua de azi.
Apoi m-am dus la Warner/Chappell și le-am zis: uite, eu mă pregătesc să recapăt drepturile de publishing ale Led Zeppelin. Perioada de copyright în America e de 28 de ani – și le-am zis că primele piese Led Zepp aveau termen anul viitor. Ei au zis: rahat!
Așa că am zis, ok. O să mă duc la alt publisher și o să semnez un contract pe drepturile astea, atunci când le vine termenul. Au urmat multe oftaturi și ochi dați peste cap. În cele din urmă și-au dat seama că noi aveam dreptate și au zis: ok, despre ce soi de administrare vorbim?
Le-am zis că noi deja merseserăm în altă parte și că aveam deja 30 de milioane de dolari obținuți ca avans. Ei au fost de acord să ofere aceeași sumă pentru dreptul de administrare.
Evident că nu exista nicio “altă parte”.
Î: În zilele noastre încă mai există băieți deștepți în industria muzicală, câteodată și rechini. Dar epoca lui Peter Grant și a lui Don Arden a fost a băieților duri. Cum te-a pregătit viața pentru acele vremuri ale industriei?
Păi, ca să fiu cinstit, cei mai mulți din “durii” industriei muzicale erau șmecheri doar în ochii tinerilor muzicieni. Pentru mine nu erau deloc smardoi. Nici măcar n-aș putea spune că a fost o provocare pentru mine. Erau niște bătăuși.
Pentru mine, acțiunile sunt mai importante decât vorbele. Iar eu am avut întâlniri cu cei doi pe care i-ai menționat – Peter Grant (manager Yardbirds și Led Zeppelin, n. tr.) și Don Arden (manager Jerry Lee Lewis, Little Richard, The Small Faces, Black Sabbath, n. tr.).
Am încheiat o afacere cu fiul lui Don Arden pentru The Steve Gibbons Band, care au cântat cu ELO (Electric Light Orchestra, n. tr.) în turneul lor, iar ei au fost de acord ca, în schimb, o trupă de-a lor care se chema Widowmaker să facă niște show-uri de stadion cu The Who.
Mai târziu am primit un telefon de la Don Arden care mi-a zis: Ți-ai cam bătut joc de fiu-meu. El ți-a dat 8 show-uri, iar tu i-ai dat doar 3.
I-am spus așa: Tu ai văzut câți oameni au venit la alea trei concerte? Uite, hai să facem așa: dacă tu crezi că mi-am bătut joc, de ce nu vii încoace și să mor io că-mi bat joc și de tine. Ce zici?
A zis că vine imediat.
După vreo 10 minute am primit un telefon de la Charlie Kray, cu care eram prieten vechi. Mi-a zis: Bill, tu ai vorbit cumva de curând cu Don Arden? Taman ce m-a sunat și plângea în hohote. Eu i-am spus că, dacă îndrăznește să se apropie cumva de biroul tău e un prost și că nu i-ar plăcea deloc ce ar ieși.
Eu i-am răspuns lui Charlie: Taman ce mi-ai stricat ziua! De la Arden n-am mai auzit nimic niciodată.
Î: Dar Peter Grant?
Când The Who au cântat la stadioul de fotbal Charlton, în 1974, eu le-am dat celor de la Bad Company prima lor cântare. Ar fi trebuit să cânte înainte de Lindisfarne. Bad Company au întârziat, așa că le-am zis: Nici să nu vă gândiți că intrați mai târziu decât ar fi trebuit. Nu cântați deloc!
Fratele meu mai mic, Alfie, care din păcate nu mai e printre noi, era un boxeur foarte bun, la categoria grea. L-am rugat să stea în zonă, în caz că aveam ceva probleme. Evident că au fost. Eram într-un birou-container mititel în care și-au făcut apariția Peter Grant, cu Richard Coles și Phil Carson, de la Atlantic Records.
Grant a zis: Cine te crezi?! La care eu i-am răspuns: Eu sunt Bill. Tu cine p*%a mea ești?
I-am spus că și-a adus în mod intenționat artiștii mai târziu, ca să intre mai aproape de headliner și că mă considera un prost. I-am zis: Deja ți-am făcut o favoare că i-am pus pe afiș, așa că dispari!
Se pare că nimeni nu-i vorbise vreodată așa lui Grant.
Frate-meu era acolo, cu mine; ca să fiu sincer, el s-ar fi descurcat cu toți trei de unul singur. În cele din urmă, Paul Rodgers și Boz Burrell (Bad Company, n. tr.)au venit să mă vadă și mi-au zis că nu știau ce se întâmplă și că Grant le spusese că au mult timp la dispoziție. Sunt artiști – așa că i-am respectat și i-am crezut.
I-am lăsat să cânte fără bis, că nu mai aveam timp. Au făcut un super-show, care a fost o trambulină pentru cariera lor.
Î: Ăla a fost sfârșitul relației tale cu Peter Grant?
Mult timp n-am auzit nimic de Grant. Apoi i-am dat lui Maggie Bell rolul Acid Queen din Tommy (opera rock The Who, n. tr.) la Queen’s Theater de pe bulevardul Shaftesbury. Grant m-a sunat să-mi mulțumească, așa că l-am întrebat ce mai face. Mi-a zis că nu era foarte bine, că taman ce suferise un grav atac cardiac. După aia l-am văzut la un eveniment Nordoff Robbins și nu arăta deloc bine.
Așa că le-am zis lui Page și lui Plant: Fiți atenți! Cântăm la Wembley. Invitați-l pe Peter Grant. Nu prea e în formă. Nu țineți conflictul ăsta deschis.
Cu greu, l-au invitat. A venit în backstage, a fost destul de politicos și, drept urmare, conflictul a fost stins. Grant mi-a mulțumit când a ieșit și, din păcate, la scurt timp după aia, a murit. Din punctul meu de vedere, el a fost victima propriului stil de viață – droguri etc. Dar a fost cu siguranță un manager al naibii de bun.
El simțea că trebuie să îi protejeze pe Led Zeppelin. Și toată atitudinea aia de băiat rău era felul lui de a face treaba asta. E un pic demodat și nu cred că e necesar ca un manager să fie așa.
Î: Cum adică?
Poate par un pic lipsit de modestie, dar ăsta e adevărul: eu nu mă las intimidat. Zău că nu.
Dacă aici ar veni un asasin cu o armă, am fi morți, nu? N-ar pierde vremea cu amenințări. Așa că o mare parte din treaba asta cu intimidarea tre’ că e o minciună, nu?
Mulți artiști din vremea aia au fost intimidați – iar eu urăsc oamenii care fac asta. Când mergeam la casele de discuri mă gândeam: tipii ăștia au facultate, iar eu nu. Dar ei nu-și doresc să reușească la fel de mult ca mine. Vedeți, eu eram hotărât să nu revin la viața pe care o avusesem în copilărie. La un moment dat mi-am dat seama că ar fi imposibil – lăsând banii la o parte, orizonturile mi se lărgiseră atât de mult, încât singura direcție în care puteam merge era înainte.
Dar frica de a te întoarce este importantă. Și se lipește de tine.
Î: Sunteți de părere că industria muzicală este mai prietenoasă cu artiștii decât era atunci?
Se transformă din ce în ce mai tare într-un business, asta e adevărat. Dar e și mult mai rece.
Casele de discuri și-au pierdut boașele într-o mare măsura. Le-a luat Internetul. Pe timpuri, intrai la o casă de discuri și, dacă le plăcea cu adevărat ce auzeau, investeau în lucrul ăla. Eu nu văd alde iTunes cheltuind vreun penny pe trupe noi. E foarte greu pentru artiștii noi să se lanseze în zilele noastre.
Î: Cum s-a putut ajunge la starea asta de lucruri?
Simt că industria muzicală nu mai are sufletul pe care îl avea odată.
Am fost martori la nașterea domnului “Business Manager”. Pe bune?! Adică apare avocatul ăsta șmecher și brusc totul e despre bani, nu despre muzică. Până la urmă, dacă muzica e bună, restul – banii, fanii – vor urma.
Mă bucur mult pentru câțiva oameni zilele astea. Jonathan Dickins cu toată povestea aia cu Adele e altceva. Compune piese geniale, e cu picioarele pe pământ și e atât de normală, încât ar putea fi vecina oricui. La fel și Ed Sheeran. Ăsta chiar e cu picioarele pe pământ. Dacă ai vedea o poză cu el te-ai gândi: cine-i roșcățelu’ ăsta? Dar imediat ce deschide gura, te-a prins cu muzica lui nemaipomenită.
Toate astea îți arată că, până la urmă, talentul răzbește.
Î: Ai mai remarcat și pe altcineva din industria zilelor noastre?
Nu știu cine e managerul lor, dar băiatul meu, Alfredo, care are 18 ani, îmi arată mereu muzică nouă. Iar în momentul ăsta el ascultă Stormzy. Nu vreau să semăn cu taică-meu, dar i-am mai spus lui Alfie de câteva ori că am obosit cu versurile astea puerile scuipate în ritm de rap. El mi-a zis: Tată, ăsta e altfel. Ascultă-l! Și l-am ascultat.
Timpul va hotărî, dar cei care ajung în vârf sunt cei care au ceva de spus. Și mi se pare că Stormzy are ceva de spus.
Î: Ce părere aveți despre revânzarea de bilete?
E de tot rahatul. Dar cel mai nasol lucru este ce am făcut noi la Albert Hall pentru Teeneage Cancer Trust – când am avut concert cu Ed Sheeran, The Who și alții. Biletele se vindeau le prețuri exorbitante. Și toți banii ăia în plus de pe site-urile de revânzare de bilete nu ajungeau la victimele cancerului. Acuma, ce să zic? În viață există bani buni și bani răi. Ăștia sunt bani răi. Să faci așa ceva e o atrocitate.
Ar trebui să existe o lege care să interzica treaba asta.
Î: Cu ce te lauzi la Centtrip Music zilele astea?
În toți anii ăștia procedura era așa: ne primeam banii de la casa de discuri sau de la publisher, apoi făceam un audit. Și singurul lucru asupra căruia ne concentram era: ai vândut 2,1 milioane sau 2,5 milioane? Nimeni nu s-a uitat niciodată la cursul de schimb din diverse teritorii.
Nu acuz pe nimeni de hoție, dar ce încerc să spun e că băncile puteau să taxeze orice voiau, iar departamentele finainciare ar fi putut lua tot ce voiau, fără să se prindă nimeni. Așa a fost mereu.
Apoi, dintr-odată, apare soluția asta și toată lumea zice: Ia stai așa! Ia uite aici!
Eu promovez treaba asta. E fantastică. E o nouă lume. E vremea ca jafurile din industria asta să se oprească și să existe transparență totală în fiecare zonă, astfel încât clientul să poată schimba banii oricând și oricum dorește.
Î: Sunteți îngrijorat de felul în care tinerii ascultă muzică în zilele noastre?
Nu mai există răbdare. Tinerii din zilele noastre fac playlisturi, pentru că artiștii au prins obiceiul de a lansa albume cu două piese bune pe ele. Sunt arhitecții propriului lor declin. Îmi aduc aminte de începuturile iTunes, când i-am zis lui Steve Jobs: Fii atent! N-ai să vinzi în viața ta “Stairway to Heaven”, care are 22 de minute, pentru un dolar. Pur și simplu nu se va întâmpla chestia asta!
Steve Jobs a jefuit industria muzicală. Cel mai mare jaf din istoria entertainment-ului. A suflat-o de sub nasurile caselor de discuri, care n-au avut destulă minte încât să se prindă.
Î: Ai fost vreodată dat afară de vreun artist? Dacă da, ce ai învățat din asta?
Da. Jimmy Page mi-a trimis o scrisoare în care mi-a spus că nu mai vrea să îi fiu manager. Eram în New York atunci când am primit-o. Era o consecință a certurilor pentru drepturi din cadrul trupei. Când le-am recuperat drepturile de la Atlantic, Jimmy era de părere că merita un procent mai mare, pentru că el era producătorul întregului catalog. Ceilalți doi au stat de vorbă cu el și au fost de acord să-i dea ceva în plus. L-am întrebat: Ești mulțumit? El a zis că da, dar era evident că nu era.
Simțea că ar fi trebuit să îl sprijin mai mult, dar eu chiar nu eram de acord cu ideea lui. Atunci când și-au vândut drepturile, el a primit niște bani în plus pentru rolul de producător. Când și-au recăpătat drepturile, le-au primit ca trupă și nu vedeam niciun motiv pentru care el să primească mai mult. El a zis că vrea să plec, iar eu am fost de acord.
Cu Robert Plant a fost invers. Eu l-am părăsit pe el. Mi-am dat demisia din principiu – ceea ce chiar a însemnat ceva pentru mine. N-am regrete. A fost o relație frumoasă, de 26 de ani. Acum s-a terminat.
Î: Care a fost acel principiu?
Ca să definesc asta cât mai exact: atunci când îi acord cuiva prietenia mea, ăsta e un gest total și necondiționat. Iar eu nu cred că el a plătit cu aceeași monedă.
E un lucru ciudat faptul că majoritatea artiștilor nu are prieteni din trecut. Bine, presupun că nu poți să te întorci în cârciuma de la tine din cartier și să îi spui vechiului tău prieten George: Mda… Taman ce m-am întors de la San Francisco și, înainte de asta, am fost cap de afiș în cutare loc.
George s-ar gândi: Ia uite-l și p-ăsta ce mare se dă!
Eu încă mai am prieteni din școală.
Î: Ce te-a învățat viața?
Bogăția vieții e ce rămâne după ce dispar banii – iar asta înseamnă prieteni, familie și principii. Banii sunt o chestie trecătoare. E o distanță foarte mică între a conduce limuzina și a sta pe bancheta din spate a acesteia. Ar fi bine să nu uităm asta.
Î: Îți poți imagina ziua în care renunți la industria muzicală?
Dacă muzica ți-e în sânge sau în pahar, e acolo pentru totdeauna. Nu o poți nici pișa, nici sângera până la moarte.
sursa imagini: Hollywood.com, Ultimate Classic Rock, The Led Zeppelin Forums, Daily Mail, Blast Zone Online,
tradus din Music Business Worldwide
