Australia?! Pe bune?! Adică, în afară de de AC/DC ce-a mai adus țara aia bun pe lume?! Și-apoi începi să scormonești și îți dai seama că, dacă gândești așa, apăi se cheamă că nu faci deloc bine. Foarte mulți australieni șmecheri în istoria muzicii. Mi-am revizuit urgent atitudinea și m-am apucat de citit. Dăștept am fost că n-am renunțat.
Gudinski ăsta e genul de om din industrie pe care Andrew Loog Oldham l-ar numi hustler. Adulmecă orice vagă urmă de miros de bani și apoi, fără să-i pese prea mult pe ce cadavre sau bătături calcă, își vede de drum spre marafeți cu grația și determinarea unui tanc sovietic.
Iar la vorbă, acolo-i altă treabă. Are prea multe gânduri pentru o singură gură, prea multe idei pentru o singură viață, prea multe proiecte pentru prea puțin timp.
“Gudinski. The Godfather of Australian Rock” e prima carte pe care am citit-o despre un om care e promoter până în măduva oaselor. Orice alt business clădește el, orice mască poartă, n-are cum să nu fie promoter. De aici am înțeles că asta nu-i o meserie. Ci un fel de boală cronică și, câteodată, non-letală.
În românește cartea asta nu există și aș putea paria mulți bani că nu va exista niciodată. Eu am citit-o pe Kindle și o puteți și voi lua de aici: Gudinski: The Godfather of Australian Rock
Citatele mele preferate din “Gudinski: The Godfather of Australian Rock” sunt*:
“Există o glumă a industriei muzicale care zice că la reunirea unei trupe dintr-o epocă apusă există de obicei un singur om care zâmbește la ședința foto – compozitorul. El este singurul care n-a avut nevoie să-și găsească un job de zi ca să supraviețuiască.”
“De foarte multe ori (Gudinski n. tr.) își călca toți concurenții în picioare și primea mari turnee pentru că el era tipul care apărea să vadă un concert în Cui Îi Pasă, Iowa, într-o marți seară. ‘O să te țină minte dacă faci asta’ mi-a zis el mulți ani mai târziu. ‘Nu și-i aduc aminte pe tipii care apar în L.A. sau New York sau Londra. Oricine poate să facă asta.”
“Gudinski cunoștea mulți oameni. Care la rândul lor cunoșteau alți oameni. Iar oamenii știau că Gudinski e deja un jucător foate serios în Australia. Cum de știau? Pai le spunea el, nu? Apărea pur și simplu la ușa lor în Los Angeles sau New York sau Londra de cinci sau șase ori pe an, în fiecare an, amintindu-le că n-avea de gând să dispară prea curând.”
“Punctul culminant pentru un promoter e cam la patruzecișicinci de minute – o oră dupa ce un mare show s-a pus în vânzare. Momentul ăla când primești primele vânzări de bilete și realizezi cu o claritate orbitoare fix cât de tare ai dat-o-n bară.”
*traducerea îmi aparține
