Pete Townshend – “Who I Am” (recenzie)

The Who face parte din trupele cu care nu m-am întâlnit foarte des nici în perioada mea de rocker furios din liceu, când orice nu era la intensitatea Slayer sau Suicidal Tendencies mi se părea lame, nici mai încolo, când am rămas ancorat în anii ’60 – ’70 o bucată destul de lungă de vreme. Bucată care, sincer să fiu, nici acum nu s-a încheiat de fapt.

Sigur că le știam hiturile, mai știam și de Tommy, dar la nivel de “am auzit despre”. Primul contact cu ce a însemnat Townshend pentru scena rock din U.K. l-am avut atunci când am citit prima carte de Andrew Loog Oldham, genialul prim manager de la The Rolling Stones. Acolo numele lui Townshend apărea de mai multe ori, întotdeauna tratat cu mare respect. Dacă-mi aduc eu bine aminte, și Eric Clapton vorbește de el în autobiografia sa, pe care v-o recomand din toată inima în cazul în care nu ați citit-o deja.

Pete Townshend - "Who I Am"

Povestea The Who este una pe care ar trebui să o citească orice trupă care visează să reziste tughezăr forevăr. Evident că Pete Townshend relatează totul din propriul său punct de vedere și e greu să știi cum s-au întâmplat de fapt lucrurile despre care vorbește. De fapt, la ce viață avea în perioada aia, până și el recunoaște că, de multe ori, habar nu mai are cum a fost. Dar concluziile la care ajunge după ce povestește fiecare episod important din existența The Who sunt de pus în ramă pe pereții sălii de repetiție.

Un alt lucru care m-a surprins plăcut este sinceritatea debordantă cu care povestește etapele diverselor sale dependențe și problemele psihice care au decurs din ele și din copilăria sa. Din câte am observat, britanicii tind să fie brutal de sinceri cu aspectele astea ale existenței lor, pe când americanii se arată a fi mult mai pudibonzi. Herbie Hancock, a cărui autobiografie am citit-o recent, dar nu am apucat să o recenzez încă, abia dacă menționează că a tras coca aproximativ toată viața și că, la un moment dat, a fost dependent de crack. Townshend e fix invers. Intră în detalii anatomice și psihice de-a dreptul scârboase. După umila-mi părere, britanicii au dreptate. Doar din astfel de exemple poți învăța cât de mult rău îi pot face drogurile unui artist care, în loc să se bucure de faimă, succes și bani, zace într-o stupoare tâmpă zile la rând.

Sper că nu vă gândeați vreo clipă că se găsește cartea asta tradusă în dulcele grai românesc. Nu, tăticu’. Mai bine traducem sute de motivaționale aride decât să dăm oamenilor șansa să afle povestea celor mai mari staruri rock ale tuturor timpurilor. Pe Kindle, însă, o găsiți de cumpărat aici.

Citatele mele preferate din cartea asta sunt*:

“Pentru urechile mele Elvis suna chicios, un tâmpit tărăgănat care cânta despre câini. Pur și simplu nu înțelegeam care era faza.”

“Întotdeauna am declarat că eu nu am scris piese de dragoste, însă adevărul e că aproape niciodată n-am scris piese de dragoste bune.”

“Mama Cas (solistă The Mamas and the Papas – n. trad.), care stătea lângă mine, s-a întors și mi-a spus ‘Hei, distrugerea chitarelor e faza ta!’ Eu i-am răspuns, țipând ca să acopăr uralele, ‘A fost. Acum e a lui Jimi (Hendrix – n. trad.)

“Roland Kirk (saxofonist de jazz – n. trad.) m-a învățat că, atunci când muzicienii își arată respectul, nu o fac întotdeauna cu îmbrățișări, aplauze și scrisori de admirație. Câteodată ei doar te ascultă. Dacă întâmplarea face să fie orbi, te ascultă cu atenție.”

“Muzicienii trebuie să învețe să asculte înainte să poată să învețe să cânte. Cred că partea asta e cea mai grea. Probabil ăsta e motivul pentru care atât de mulți oameni implicați în muzică fumează iarbă.”

“Muzica pe care o cântăm trebuie să fie cea de mâine, lucrurile pe care le spunem trebuie să fie de azi, iar motivul pentru care facem asta trebuie să fie de ieri.”

“Din acel moment Wiggi și cu mine am fost frați de droguri. Nu există o prieteni mai compactă. Nu există potențial mai mare pentru minciună.”

“Între John (Entwistle, bassist The Who – n. trad.) și mine, nimeni nu era lider, dar între noi trei, cei care alcătuiam The Who, fie că era trupa, gașcă sau brand (band, gang or brand – orig.), Roger (Daltrey, vocal The Who – n. trad.) era liderul de necontestat.”

“Fusesem născut ‘în cufăr’, cum se zice, într-o familie din show business. Și așa știam eu să reacționez. Eram programat genetic să cred că, orice s-ar întâmpla, dacă era omenește posibil, the show must go on.”

“Îmbătrânesc, desigur, dar sunt încă în stadiile incipiente ale dezintegrării și sunt considerat încă îndeajuns de cool de către niște tineri la modă pentru a mi se permite să gândesc cu voce tare.”

*traducerea îmi aparține

STAI, NU PLECA! ÎNCĂ...

Dacă-ți plăcu scriitura și vrei să mai afli ce-mi bubuie debla,
apasă butonu' de colea, te rog!