Steve Lukather nu-i nici Madonna, nici Eminem și nici Steven Tyler. Nu-i nici rocker supărat, nu-i nici vreun pop idol. El e chitaristul unei trupe care se cheamă Toto și, poate mai important decât asta, este unul din cei mai mari session players din ultima generație a acestei specii.
Un session musician (sau player) este (da’ mai degrabă era) un muzician de studio. Un mercernar chemat să cânte pe tot felul de albume în tot felul de stiluri. Pare o meserie dubioasă și plicticoasă la prima vedere, dar nu-i deloc așa. Pentru că, de fapt, acest gen de muzician are de multe ori un aport creativ foarte mare la forma și soundul final al piesei la care a lucrat. În cazul chitariștilor e și mai ușor de stabilit treaba asta cu aportul creativ, dat fiind faptul că solourile le aparțin în proporție de 100% de cele mai multe ori.
Nu trebuie să-ți placă Toto ca să te prinzi că artiștii care compun trupa asta sunt niște muzicieni intergalactici. Și nu trebuie să-ți placă Steve Lukather, cu obrăjorii lui bucălați și freza de casnică ușor trecută, dar trebuie să admiți faptul că este unul din cei mai buni chitariști ai lumii, un artist care a inventat chestii în materie de chitară. Toto, de fapt, e o trupă formată din cam cei mai buni session musicians ai unei epoci care s-au hotărât să se distreze un pic. Și se tot distrează de vreo 40 de ani și mai bine.
“The Gospel According to Luke” e o carte din care eu am învățat foarte mult despre ce înseamnă session musician, despre cât de importanți și de puțini erau de fapt oamenii ăștia în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. Practic, la nivelul cel mai înalt, cam toată muzica de pe toate albumele (unele chiar ale unor trupe de renume care aveau proprii instrumentiști) era înregistrată de cam aceiași oameni.
Evident că e vorba despre sex, drugs and rock n’ roll, că astea erau vremurile. Însă cred că “The Gospel According to Luke” ar trebui citită de orice om care cântă sau visează să cânte vreodată la vreun instrument.
A! Și dacă n-ați ascultat Toto până acum, vă rog eu remediați treaba asta repejor. Veți realiza că, de fapt, ați ascultat Toto, doar că nu știați că-s ei. Și că e muzică, oricât de cringe ar părea ea acum, care e lucrată cu migală și atenție de niște oameni al naibii de pricepuți la ce fac.
În românește cartea asta? Niciodată! O găsiți pe Kindle aici.
Citatele mele preferate din “The Gospel According to Luke” sunt*:
“… câte trupe pot spune că, prin membrii lor, au cântat pe aproximativ 5.000 de albume care au adunat cam 225 de nominalizări la Grammy și care s-au vândut în cam jumătate de miliard de exemplare? Ei bine, noi putem”
“Primul meu concert a fost cu tipii ăia când aveam nouă ani. Am cântat la ziua de naștere a unei fetițe din blocul lui Jimmy. Toate fetele țipau și eu am câștigat un dolar. Gata, microbul se instalase.”
“Îmi plăcea Irving (Azoff, n. trad.); se purta frumos cu mine și, după cum a spus Don Henley în speech-ul lui din 1998 de la Rock and Roll Hall of Fame: ‘Poate că e într-adevăr Satana, dar e Satana al nostru.’ Îți dorești să ai un astfel de tip care să aibă grijă de tine și să se asigure că o să trăiești bine și ceva mai târziu în viață.”
“Dacă primul tău album se întâmplă să fie uriaș, la un moment dat va apărea un gând singuratic la tine în cap. Și o să fie cam așa: ‘Căcat! Și eu ce fac în continuare?'”
“Dacă o piesă sună foarte bine mono și încet atunci garantat va suna genial stereo și tare.”
“Oricum, dacă ai un hit, atunci lumea se așteaptă să poți să faci treaba asta mereu.”
“Toată lumea în prezent e obișnuită să asculte albume care sunt perfect aliniate din punctul de vedere al tempoului, care sunt auto-tunate și reglate până în pânzele albe. Sunt mai mult decât finisate, dar cea mai bună muzică n-a fost niciodată atât de perfectă. Oamenii nu sunt perfecți.”
*traducerea îmi aparține
