Cui n-are timp de citit romanul de mai jos, dar are timp de ascultat audiobook-ul, îl găsiți pe YouTube, SoundCloud și iTunes. Vă recomand din tot sufletul să subscribe la serviciul care vă gâdilă mai plăcut pipoțica.
În timp ce parcurgeam pe jos distanța dintre stația de metrou Tineretului și Sala Polivalentă încercam, fără prea mult succes, să-mi aduc aminte care a fost ultimul concert pe care l-am văzut acolo. Așa s-a nimerit, nu că aș fi ocolit eu locul pentru vreun motiv anume.
Îmi place să ajung la concerte mai devreme, să am timp să mă uit pe îndelete la toate cele, să las evenimentul să crească sub ochii mei. Mi se pare că fiecare are o energie a lui pe care, dacă vii suficient de devreme, o poți simți cum îți cuprinde sufletul. Cam astea erau gândurile ce mi se roteau prin cap. Între timp ajunsesem sus, în anarhia parcării de la Polivalentă într-o seară de concert. Pe platoul din fața ușilor de acces nu prea era lume. Eh, e devreme mi-am zis. Și, moșmondindu-mă să găsesc biletul pe mail, m-am apropiat de ușă. Aici, surpriză! Nu m-a întrebat nimeni nimic, deși eu eram cu telefonul întins în față de zici că era legitimația de F.B.I, iar eu făceam o descindere într-un cuib de traficanți.
Nu știu exact de ce și, deși am întrebat, n-am primit răspuns: controlul biletelor nu se făcea la intrarea propriu-zisă în Polivalentă, ci aproape de punctele de acces în sală. Pentru crowd control n-a fost o idee deloc strălucită. Să ai două puncte de aglomerare, din care unul insuficient semnalizat, cu separarea pe categoriile de bilete făcută ochiometric, peste care mai pui și cele două cozi imense de la primele două puncte de vânzare de băuturi și snack-uri, iaca tot atâtea motive pentru care foaierul Sălii Polivalente a găzduit un mini-haos înainte de începerea concertului. Când am ajuns eu, pe la 7, încă era cât de cât ok atmosfera. Din câte am înțeles de la cei care au venit cu o jumătate de oră mai târziu, după aia n-a mai fost chiar ok. Oricum, felicitări tipei care repeta la nesfârșit informația că se poate cumpăra de băut și dinăuntru, în timp ce mergea pe lângă cozile interminabile. A fost de ajutor pentru multă lume.
Felicitări pentru stand-ul de merchandising! Cred că nici la artiștii de afară n-am văzut merch atât de variat, de bine prezentat și, din câte și-a dat ochiul meu profan seama, destul de bine targetat. Ca suprafață, punctul de vânzare era departe de clasica masă-tarabă pe care întinzi și tu ce te-ai priceput să comanzi, ci semăna mai degrabă cu un magazin în toată puterea cuvântului.
Nu știu dacă voi v-ați prins, însă Sala Polivalentă s-a renovat. La cât de des merg eu acolo, probabil că sunt niște ani de când s-a întâmplat minunea, însă tre’ să fii pe fază ca să îți dai seama. Ceva-ceva mi se părea mie schimbat, însă a fost nevoie să o aud și de la alții ca să fiu 100% sigur că așa e. Ciudat mi se pare că renovarea asta n-a inclus și una din trăsăturile specifice locului, care mie, ca și Ancăi Lupeș care a și postat pe Facebook despre asta, mi se pare adevărat magnet de accidente: scările dintre sectoarele din partea de sus a sălii au treptele inegale. Am văzut și un documentar pe tema asta: nimic nu “ajută” oamenii să se împiedice mai abitir decât o scară cu trepte inegale. În rest, bine că au vopsit pereții.
A fost pentru prima oară la Polilvalentă când eu am văzut că se putea cumpăra de băut chiar din sală. Mi s-a părut o idee foarte bună, mai ales că între cele două standuri de vânzare era cuibărită toată echipa tehnică de front of house (sunet și lumini), chestie care pun pariu că pe ei i-a fericit maxim. Mai puțin inspirată mi s-a părut ideea cu jetoanele, pe care le puteai folosi doar pentru a cumpăra de băut din sală, în timp ce, daca voiai un snack, era pe bani de-ăia adevărați și trebuia să ieși în foaier. Da, la coada aia mare.
Scena a fost de o simplitate foarte frumoasă. Absența monitoarelor, a cablurilor întinse în cruciș și curmeziș, a oricăror elemente de decor te duceau cu gândul că acolo nu-i concert, ci, vorba unui prieten, se face un film despre un concert. Un ecran foarte mare pe fundal și un alt ecran LED, chiar în buza scenei, împărțit în pătrate, amplasate la distanțe egale între ele. Ecranul LED avea modulele legate prin tije verticale, care creau impresia unor coloane. La baza fiecărei astfel de coloane erau lumini. Jocul de imagine dintre cele două ecrane, ajutat mult de luminile create de Daniel Klinger (a cărui siluetă e inconfundabilă la consola de lumini chiar și de la câteva zeci bune de metri distanță), a fost de mare efect. Din păcate eu am avut locul pe o latura a sălii, unde line array-ul a blocat cam o treime din vederea spre ecrane.
Foarte bine aleasă muzica de dinainte de concert și foarte ok volumul la care se auzea. De multe ori mi s-a întâmplat să ajung la cântări unde muzica de ambianță n-avea nicio treabă cu ce urma să se întâmple pe scenă sau era atât de încet încât putea foarte bine să nici nu existe. De data asta, mie mi s-a părut foarte tare ce și cum s-a auzit.
La câtă lume mai era de intrat la 19:50, da’ și pentru că România, București și industria muzicală, n-aveam nicio îndoială că, deși pe bilete scria 20:00 ca oră de început, avea să fie cu întârziere. Ei bine, 4 minute nu înseamnă deloc mult. După ce, pe la 8 fără câteva minute, muzica de ambianță fusese înlocuită cu niște acorduri lungi și grave de clapă, la și 4 minute au apărut băieții pe scenă și au început direct, cu prima piesă de pe albumul “Better”: “Summer Love”. Recenzia întregului album am publicat-o cu o zi înainte de apariția sa. Așa că n-am să mai comentez încă o dată piesele.
Am să scriu, însă, despre ideea concertului în sine. Prin definiție, o cântare de album nou a unei formații mari este un pariu mai greu de câștigat decât una obișnuită. Oamenii vin să vadă artiștii mari pentru a asculta piesele pe care le știu ei. Alea de le plac, pe care le asociază cu diverse momente din viața lor. Atunci când artistul cântă un album nou, hiturile pierd rolurile principale și devin doar condimente presărate ici-colo, între noutăți. Asta e de obicei. Când albumul nou este un salt atât de mare cum este “Better” pentru Vama, atunci chiar se cheamă că artistul apare pe scenă cu pieptul dezvelit, spunând oamenilor: “Salut! Ăsta sunt eu acum. Sunt altul decât cel de care v-ați îndrăgostit voi. Eu vă iubesc! Voi pe mine?” Sigur, evoluția trupei Vama poate fi subiectul unui articol în sine. De la “Nu am chef azi” până la “Burning Man” a fost cale lungă și nu mereu fericită.
Ce a înțeles echipa Vama este că sinceritatea e importantă. Tudor a avut grijă ca, în toate aparițiile care au promovat “Better”, să spună că obiectivul acestei etape din viața trupei este să devină artiști internaționali. Publicul din România era rugat, cu alte cuvinte, să aibă un pic de răbdare și să accepte perioada asta și, dacă găsește de cuviință, chiar să ajute formația în acest demers. Sinceritatea și dorința de a face din potențialul succes internațional al trupei rezultatul unui efort colectiv, atât al artistului cât și al fanilor, mi se par foarte tari. Cucerirea lumii este o misiune în care alți artiști români au pornit de unii singuri, spijinindu-se pe relațiile unuia sau ale altuia și pe sprijinul mai mult sau mai puțin ipotetic al casei de discuri. Vama sunt primii care fac asta cu o strategie care îmi apare din ce în ce mai bine conturată și într-un mod deschis și sincer. De ce sunt ei primii? Pentru că își asumă, în afară de succesul potențial, eșecul. Toată lumea știe că ei vor încerca. Deci toată lumea va afla dacă nu vor reuși. Curajul ăsta merită admirat.
Cu siguranță că majoritatea celor care au venit joi seara în Sala Polivalentă n-au făcut-o ca o concluzie a acestui raționament. Sunt atât de sigur pentru că am urmărit reacțiile publicului, care a fost rezervat la piesele noi. Atât de rezervat, încât am remarcat încă o utilitate a smartphone-ului. Este un indice al gradului de implicare a publicului la un concert. Când, în loc să filmeze, telefoanele luminează fețele proprietarilor, e clar că piesa aia nu-i (încă) hit. Și nici nu prea are șanse să devină.
Primele 4-5 piese au fost cântate legat. Ca să nu mai spună nimic Cornel Ilie (care m-a taxat la recenzia de album și cam pe bună dreptate), am să zic din capul locului că Vama, din punct de vedere instrumental, este una din cele mai bune trupe din România. Ce face fiecare din băieții aia cu propriul instrument și cum se împletesc toate pe scenă, mai rar am văzut la noi. Tudor a fost la început mult mai rezervat decât îl știu. Parcă nu plusa, pentru că știa că nu avea de unde să smulgă reacțiile pe care le obține de obicei de la oameni.
În acest prim calup a apărut și Larisa Mihăieș, copila semnată cu Agenția de vise care a obținut două cântări de festival în urma showcase-ului de la Mastering the Music Business și care apare pe două piese de pe albumul “Better”. E frumoasă și talentată, dar, vorba lui Tudor, mai are mult de muncă. Deși a cântat bine, emoțiile ei erau cât toată Sala Polivalentă. Cred că un pic de studiu al atitudinii pe scenă i-ar prinde tare bine. L-am admirat pe Chirilă, care și-a dozat mișcarea și energia astfel încât să nu o înghită pe copilă cu fulgi cu tot. Deh, actor, ce să-i faci?
N-am să comentez fiecare piesă de pe “Better” în parte, pentru că au sunat toate foarte aproape de ce e pe album. Iar despre asta am mai scris. Am să spun doar că m-au rupt pe genunchi două solo-uri: cel de baterie al lui Lucian Cioargă și, mai spre final, cel de bass al lui Dan Opriș.
Prima piesă care a ridicat lumea în picioare a fost prima care nu e pe noul album: 18 ani. Apoi jocul a continuat pe întreg parcursul concertului: lumea cânta la hituri, apoi amorțea instant la piesele noi. Am avut și un barometru la câteva rânduri mai în spate. O fană Vama blondă, care țipa, dansa și cânta atât de intens piesele cunoscute, încât părea că după fiecare din ele va avea nevoie să fumeze o țigară, vorba aceluiași prieten hâtru. Piesele de pe “Better” erau doar prilejuri de a posta și număra like-urile. Cea mai mare isterie, atât a ei cât și restului omenirii de la Polivalentă, a fost (ce surpriza!) “Perfect fără tine”.
Pe mine personal m-a dat pe spate varianta de la “Vara asta”. Din câte am înțeles de la Carina Sava (manager Vama), varianta nu e taman nouă, însă eu joi am auzit-o prima oară. Wow! Cojones, nene! Fix aici a fost și solo-ul lui Dan, ăla care m-a uns pe suflet. Cred că toată piesa a durat spre 15 minute, însă pe mine unul asta e partea de concert care m-a fermecat.
Un alt lucru care mi s-a părut genial a fost felul în care Vama știe să-și trateze superfanii, pe care îi numește Ultras. În primul rând îi lasă să își sprijine artistul preferat, plătind bilete mai scumpe decât alții. Le acordă în schimb atenția de care au nevoie, Tudor vorbește despre ei cu drag, chiar și de pe scenă, îi lasă să ia hotărâri importante împreună cu trupa. Din câte am înțeles, la concertul de la Polivalentă au avut și un moment separat, în care au stat doar ei împreună cu Vama, au făcut poze, s-au bucurat de tratatament preferențial. Orice astfel de comunitate de superfani are o valoare incredibilă pentru artist, așa cum s-a dovedit de foarte multe ori afară și de prea puține ori la noi, după cum scriam și săptămâna trecută pe vremea asta.
A fost concertul Vama de la Sala Polivalentă un succes? Eu cred că da. Deși n-a fost o atmosferă super încinsă, deși nu s-au urlat refrene și nu s-au isterizat femei, eu cred că Vama și-a atins scopul. Aproape că a umplut Polivalenta la un concert de album nou. Filmarea concertului va fi cu siguranță un argument care va cântări oareșce în strategia de export. Iar noi, cei care am fost acolo și am plătit bilet, am devenit automat o parte a acestei încercări a unui artist român independent de a cuceri lumea prin forțe proprii.
Evident că nu am cum să fiu obiectiv. Pe Tudor îl cunosc personal de mulți ani și îl admir pentru inteligență și nebunia controlată de care dă dovadă de (cele mai) multe ori. Carina mi-a fost deseori partener de conversație despre subiectul ce ne pasionează pe amândoi: industria muzicală. Iar MMB ne-a împrietenit și mai tare. Dar nu cred că e doar prietenie în dorința mea sinceră ca Vama să reușească în misiunea în care au pornit. E și speranța că vom avea în sfârșit un exemplu că, atunci când lucrurile sunt făcute cu muncă multă, cu investiție serioasă și cu știință, ele trebuie să iasă.
Credit foto: Dragoș Asaftei
